miercuri, 15 noiembrie 2017

Noapte

E noapte. Parcă m-am obișnuit cu ea,
tăcerea nu mă mai doare atât de tare. Aproape că devin totuna cu liniștea. Trec prin zile fără zgomot, fără să mă gândesc la ceva. Dar, când vine noaptea, înainte să adorm, asta dacă reușesc, deschid geamul larg şi mă las cufundată in liniște. Ai văzut-o vreodată? Eu aproape că pot să pun mâna pe ea. Gândurile se adună repede-repede, ca la o chemare ce se face din veșnicie, iar stelele se ivesc, aprinse de Aprinzătorul de felinare. Abia atunci, pot începe. Încep să scriu pe cer cu lacrimi adunate in suflet. Cu tainice sclipiri de bucurie şi mulțumire. Cu tot ce am văzut şi m-a marcat. Şi, crede-mă, Cerul este atât de atent încât stelele apar una dupa alta, curioase să îmi audă povestea. Până şi frunzele teiului care se află lângă fereastră se opresc din foşnet. Ce să le mai spun? Dacă scriu prea multe, ar plânge toate şi ar cădea. Când eram mică, tataie mi-a spus că, atunci când o stea cade, înseamnă că cineva a părăsit lumea aceasta. Si eu priveam uimită fiecare stea şi la un moment dat plângeam, crezând că a căzut de pe cer bunicul vreunei fetițe şi atunci il strângeam pe tataie de mână. Nu stiam atunci, dar acum da. Nu oamenii cădeau, nu ei părăseau pământul, ci speranțele
cădeau din cerul inimii lor. În timp ce scriu, a mai căzut una acum. E clar, nu sunt singura care spune poveşti la ora asta.
Eh, nu e tocmai uşor să revii cu picioarele pe pământ. Eu abia dacă o mai fac. Uite, acum foşnesc ultimele frunze din teiul meu. Mă uit la ele şi nu stiu, dar parcă sunt mulțumite. Nimeni nu strigă atunci când una se desprinde de ramuri, ci celelalte rămase privesc linistite, stiind că şi ele vor ajunge, la un moment dat, pe același pământ rece. Nu, nu e tristețe, eu nu văd scena aşa. Eu văd mulțumire.
Ce să le mai spun celor ce mă ascultă? Nu ştiu dacă m-ar înțelege. Trebuie să închid geamul, dar nu înainte de a mă pleca in fața Aprinzatorului de felinare, căci fără El, eu as muri in noapte dacă nu ar fi aprinse stelele.

Meloman pentru o zi: Tori Kelly- So Will I (cover)




joi, 9 noiembrie 2017

Ganduri

Stiai si eu nu stiam ce sa fac. Inainte cautam, cautam atat de departe incat nu mi-am dat seama ca piesa lipsa era chiar sub nasul meu. Acum, eu sunt. Acum, pot canta. Poate se aude o melodie sub mormanul de frunze pe care il lovesti cu piciorul. Poti sa o faci, cu ocazia asta, notele din inima se vor spulbera in aerul rece. Poate ar trebui sa strig sa nu strici nimic, dar e cam tarziu.
Uite marea. O vezi? Din cand in cand mai vezi cate un val mare, dar se sparge de tarm, nu iti fie teama de ele. Se sparge asa cum s-a spart visul unui copil atunci cand ii spui ca nu exista "acel ceva". Dar, din cioburi se cladeste drumul meu. Si din frunzele de care ti-am spus sa nu le calci cu piciorul. Din mari pe care le voi trece candva, din apusuri pe care toti le uita, din melodii pe care le-am soptit acum ceva timp. Da, vocea mea nu se aude acum. Dar, intr-o zi, marea se va schimba, iar povestile din adancul ei vor fi tinute minte. Ca primul rasarit, prima scoica perfecta gasita pe plaja, primul pas facut in apa.
Pe asta nu o stiai.

marți, 7 noiembrie 2017

Ploaie


Nu sunt mare, dar nici prea mică, 
însă gândul nu-mi stă o clipă. 
Cu un caiet în mână şi un ghiozdan în spate
visez s-aduc în lume o luminiță-n noapte. 
Pornesc la drum cu inima plină, 
cu un cânt în suflet şi o privire senină,
mai iau un zâmbet, îl aşez pe față, 
în buzunare pun soarele şi o întreagă dimineață. 

Fac un pas tiptil-tiptil, 
dar lumea-i mare, am amețit.
Cineva m-a lovit şi fără iertare
m-a privit în ochi, cu nepăsare. 
Se uită de sus, ah sunt aşa de mică, 
o lacrimă îmi cade, zmeul la mine strigă. 
"Vasăzică, tu eşti ființa care spulberă norii,
care alungă ploaia şi aduce zorii?
Privește la mine, cât de mare sunt!
Ce poți face tu, un biet chip de lut?
Uită-te în jur, câți sunt înfrigurați,
câți sunt obosiți, câți sunt înfășurați într-o lume tristă, de bucurii lipsită, plină de lacrimi şi de multe patimi. 
Cine eşti tu ca să mă înfrunți? Hahaha, mai bine renunți!"

Zmeul a plecat şi eu m-am întristat...
Am privit spre cer, dar el era de fier,
totul plumburiu, în inimă, cenușiu.
Am privit în jur, toți erau prea duri, 
fețe mult prea triste, suflete închise. 
Na, că mai şi plouă.
"Ce pot eu să fac? În viață m-am încurcat, am crezut că pot să fac
un castel din bucurii colorat
pentru fiecare, pentru cine n-are.

O lacrimă a căzut, repede pe asfalt s-a dus
şi încă una încetișor, apoi toate cad de zor.
Când am pus mâna în buzunare sa caut batista- ce mirare-
am găsit raza de soare!
Îndată am strălucit si in inimă am pitit
ce îmi strălucea în palme şi în suflet şi în mare am aruncat tot ce zmeul îmi soptea necurmat.

Care-i pilda: tu s-o spui.
Când de lacrimi eşti sătul,
când toți te opresc pe cale si îți spun că nu se poate,
tu atunci să cauți raza, apoi pleacă,
ia speranța.
Tu dansează printre picăturile de ploaie,
când viața e grea, când zmeul vrea sa te doboare.
Tu să ai senin în suflet, ca toți să vadă şi un zâmbet să pui pe chipul tuturor, o melodie în inimă
si umbrelele lor se vor închide,
plecând cu tine spre cer, senini, cu dragoste plini.

vineri, 27 octombrie 2017

Doamne, fă-mă mică!

Doamne, fă-mă mică! Nu mă lăsa să
cresc mare, ca ceilalți, ci fă-mă copil mereu. Nu vreau să uit vreodată să privesc la cei mici, ca mine, nu vreau să am priviri înalte, pline de răceală, de superioritate. Pune-mi lacrimi în ochi, ca să se curețe praful şi uscăciunea. Nu mă lăsa să îmi țin mâinile lipite de corp, ci vreau să dăruiesc toată viața îmbrățișări, să ridic, să creez, să scriu, să lupt cu mâinile mele în rugăciuni, să culeg mereu flori pe care alții nici nu le-ar băga în seamă. Umple-mi brațele cu păpădii, ca să suflu câte un vis spus Ție, în taină.
Nu mă lăsa să vorbesc prostii, ca oamenii mari, ci pune-mi mereu cuvinte pline de dragoste şi blândețe, umple-mă cu râsete şi voioșie, nu cu amărăciune şi deznădejde. Iartă-mă că mă strâmb şi scot limba la uriaşii ăstia, la zmeii care îmi pun piedici pe cale. Ei îmi pun pietre, eu le înlocuiesc cu stele. Ei vor să mă bată, eu le râd în nas, haha! Nu mă lăsa să plâng o veșnicie, ci ajută-mă să văd mereu curcubeul din ploi, ajută-mă să sar în fiecare baltă, să mă bucur şi fără umbrelă.
Lasă-mi ochii să privească cerul mereu, chiar şi atunci când merg. Nu contează dacă mă împiedic sau mă lovesc de oamenii mari de pe stradă, important e să îmi colorez sufletul cu acrilicile Tale. Nu mă lăsa să renunț la primul eşec, ci da-mi aripi să zbor pe aripile imposibilului. Nu vreau să îmi privesc rănile mereu, ci pune-mi Tu un plasture din acela cu zâmbete, stii că îmi plac mult alea.
Nu mă lăsa să îmi fie rusine să cânt, chiar dacă nu am voce. Odată, cântam prin casă şi era usa de la balcon deschisă când mi-au apărut la geam doua vrăbiuțe. Am crezut că o să plece când îmi voi începe melodia, dar au stat până am terminat, au ciripit ceva şi si-au luat zborul. Cred că le-au plăcut.
Doamne, fă-mă mică! Nu mă interesează oamenii mari prin puterea lor, nu vreau să fiu în față, pe scenă, nu îmi pasă dacă nu vede toată lumea ce fac. Fă-mă un copil mereu şi ține-mă strâns de mână. Uneori mă pierd. Doamne, creşti în mine, în inima mea şi ajută-mă să păstrez bucuria simplă, dar atât de bogată, a vieții.

duminică, 22 octombrie 2017

Cresc

Imi ploua in suflet cu frunze aurii, dar este o ploaie calda, cu speranta. Nu, nu imi mai este frig, chiar
daca ar fi trebuit sa imi fie. Merg pe strada zambind, cu toata inima si cred ca unii mi-au zambit inapoi. Mi-a fost plans si mi-a fost toamna rece, mi-a fost frica si mi-a fost deznadejde. Mi-a fost vant in inima si vai, mi-a fost si furtuna. Dar, acum mi-e soare in inima. Mi-e cer senin si mi-e lumina. Nu, nu inteleg multe acum, dar nu vreau sa imi bat capul, nu mai vreau bezna. Merg inainte, cu credinta. Indiferent de ce va fi, Dumnezeu imi este alaturi. Indiferent de calea aleasa de El, stiu ca e cu mult mai buna decat alegerea pe care as fi facut-o eu. Inca doare, este o durere pe care o simt tare in inima, dar simt cum creste ceva frumos de aici. Simt cum imi cresc aripile pentru a zbura acolo unde nu as fi crezut vreodata ca o voi face. Inca simt si mi-as dori sa nu o mai fac, dar imi place sa vad cum din cioburi se cladeste altceva. Cum din durere ia nastere viata. Inca privesc in urma, dar stiu ca va fi bine, ca voi iesi biruitoare, indiferent de situatie. Inca, dar nu mai vreau. Renuntare? Nu as numi chiar asa, ci predare. Atunci cand renunti, nu mai ai nicio speranta. Cand predai, ai nadejde in Dumnezeu. Pare ilogic? Poate.
Am sa fug. Departe. Si nu regret aceasta decizie. Doar ma cunosti. (nu?)