joi, 9 august 2018

Grăbește-te încet


Viața nu se trăiește pe repede înainte. Nu se
derulează pe o viteză aleasă de tine. Cu cât vrei să treci mai repede peste zile, cu atât vei pierde atâtea detalii simple, dar benefice pentru sufletul tău. Privește puțin la tine. Lucrezi de dimineață până seara, aproape fără oprire, de uiți să mai și clipești, nu mai ai timp sa mănânci și dacă o faci, mănânci din picioare, pe fugă, două-trei sărățele sau un meniu de la KFC. Pe telefon pierdem atât de mult timp și nu îmi spune că faci studiu biblic cu noua aplicație instalată. 90% din timpul petrecut pe telefon este inutil. Fă-ți un calcul simplu: vezi de câte ori intri într-o oră pe telefon atunci când nu ai ce face. Doar așa, să pui mâna pe el.
Viața nu se trăiește pe repede înainte. Se privește în jur, se zâmbește, se urează o zi bună celor din jur. Se mulțumește, se cântă, se plânge ori de câte ori e nevoie. Se pictează în inimile celor din jur, se suflecă blugii și se intră cu picioarele goale în mare. Se mănâncă și după ora 21:00, se cumpără un cadou și atunci când nu e ziua cuiva, se sare în bălțile din zilele mohorâte. Se desenează curcubee în furtuni, se bea și o Cola rece, chiar dacă nu e sănătoasă, mai facem și poze în care ne strâmbăm. Apoi râdem.
Viața înseamnă mai mult decât muncă sau durere. Nu trebuie să treci repede peste zile pentru că te vei trezi la un moment dat că nu ai adunat nimic, în afară de trudă. Bucură-te ori de câte ori ai ocazia, notează undeva tot ce ți-a făcut inima să tresalte și repetă. Vei fi cu mult mai câștigat.

duminică, 5 august 2018

Întrebări


Ce se întâmplă atunci când te simți undeva,
plutind aievea printre frânturi de zile și de timp? Ce se întâmplă atunci când te privești, dar nu te vezi, vrei să plângi, dar nu ies lacrimi, vrei să fii, dar mai rău te pierzi? Spune-mi, ce tăcere îți umple inima bătută de vânturi și dureri? Ce se întâmplă atunci când nu știi ce se întâmplă? Unde alergi când nu mai știi încotro să îți îndrepți pașii? Ai văzut vreodată ce lași în urmă atunci când e furtună în deșert? Normal că nu, pentru că pulberi de praf și nisip ne împiedică să vedem ce este esențial. Dar ca să citez ce a spus un mare scriitor, esențialul nu se vede cu ochii, ci cu inima. Dar când nu mai simți nici cu inima, te duci încetul cu încetul.
Ce se întâmplă atunci când strigi, dar nu se aude nimic? Atunci când râzi, dar sunetul se sparge în cioburi? Când cânți, dar nimeni nu înțelege notele tale? Când te uiți în jur, dar uiți de tine? Când crezi că ai dispărut, dar umbra te urmărește?
Mă simt undeva departe de această lume, undeva în aer, privind în jos, născută aici, dar absentă. Cu sufletul în stele, cu gânduri mii și mii ce își iau zborul într-un car de foc nestins. Pâlpâiri de sentimente, încep să îngheț.
Câte întrebări. Cine va răspunde la ele?

sâmbătă, 21 iulie 2018

Din întuneric la lumină


Mi-am lăsat întunericul din inimă în
mâinile Celui care a spus să fie lumină și în secunda următoare s-au născut culorile universului împreună cu noianul de lumini de deasupra mea. Mi-am lăsat umbrele în mâinile Celui care a creat soarele și de atunci, din acea zi, s-au născut și în sufletul meu lumini. Bineînțeles, fiind rudă cu luna, noaptea domnea în ființa mea și mi-a fost teamă să las zorii să-mi coloreze cerul. Îmi era teamă să mă trezesc scăldată în ziuă și în picături de rouă, îmi era teamă de o anumită dimineață, așa că preferam să mă învelesc cu întunericul și să mă pitesc. Dar nu știam că pierd cele mai frumoase lucruri din lume. Da, pune-mă să aleg între zi și noapte, iar eu îți voi spune fără ezitări: noaptea. Pune-mă să aleg între răsărit și apus și îți voi spune: amurgul. Dar frumusețea bujorilor se deschide numai dimineața. Marea e mai frumoasă în zori. Viața crește în lumină.
Așa și eu. Așa și tu. E frumoasă umbra, te consideri protejat în mica ta cochilie, dar cred că e timpul să pui întunericul în mâinile lui Dumnezeu. E timpul ca razele Lui să pătrundă în crăpăturile tale. E timpul ca durerea pitită în colțurile întunecate să se risipească în aburul dimineții. E timpul să trăiești. Să crești. Să te înalți. E timpul să lași frica deoparte. E timpul ca Soarele să răsară.

sâmbătă, 14 iulie 2018

Iubirea e din Dumnezeu


Când e de la Dumnezeu, cu siguranță va fi
bucurie. Nu lacrimi, nu durere, nu nopți de insomnii și de frică. Atunci când dragostea este de la Dumnezeu, simți cum crești. Cum te înalți. Cum te faci ca un copil ce râde toată ziua la soare. Simți cum tot ce a fost frânt în tine se unește din nou și atunci îți vei aduce aminte de ce a fost să fie altfel în trecut. Și atunci vei râde. Vei privi lângă tine și atunci inima ți se va umple de viață. Vei privi spre Cer și vei mulțumi pentru toată durerea din trecut, căci ea a provocat binecuvântările de acum. Vei privi la mâinile care ți-au bandajat rănile, la ochii care au văzut dincolo de exterior, la gura care întotdeauna va rosti doar cuvinte pline de iubire și de grijă. Vei privi la răbdarea pe care a avut-o cu tine atunci când inima îți era încuiată, la zilele în care te asculta cu atâta atenție, la micile atenții și dovezi prin care îți arăta cât te iubește. La felul în care vorbea cu tine, la felul în care se ruga cu tine și pentru tine, la felul cum Îl iubește pe Dumnezeu, cum Îl pune pe primul loc în toate. Vei privi la luptele purtate și îți vei da seama cât de puternic este omul acela. Vei privi la zâmbetul făcut atunci când inima îi plângea. Vei privi la furtunile înfruntate, la valea înflorită de Dumnezeu în perioada pustiului, la felul în care ajută și încurajează chiar și atunci când simte cum se sfărâmă lumea. Însă știe că pică doar ce trebuie.
Atunci când e de la El, nu te va durea. Nu te vei mai întreba până când. Nu te lăsa amăgit de cuvinte, pentru că este foarte ușor să spui "te iubesc", dar mulți pică la practică. Este foarte ușor să spui "îmi este dor de tine" dacă nu faci ceva în privința asta.
Atunci când e de la Dumnezeu, îți vei da seama.  Până atunci, nu îți pune inima de aur în mâinile persoanelor ruginite.
(am simțit să public acest text în urma unei discuții cu cineva. Poate va fi de folos și altcuiva.)

joi, 12 iulie 2018

Mersul sufletelor

Sunt în tren, iar în același tren se află atâtea
suflete. E tăcere, o deplină liniște, însă ochii spun atâtea povești. O doamnă care stă pe partea dreapta, lângă geam, privește absentă și obosită în zare. Controlorul se mișcă încet, fără pic de viață printre vagoane, târându-și ființa până la destinație. Pare om bun. Am schimbat câteva vorbe cu doamna de lângă mine. Nu mi-a inspirat ceva. Băiatul de pe partea dreaptă are privirea obosită și zăresc ceva, ca un fel de umbră, poate îl doare ceva, poate are o rană.
Toți ne îndreptăm spre aceeași destinație, însă sufletele noastre unde sunt? Le-am uitat pe drum? În fața căror răscruci stau ele? Au întârziere? Dar de câte minute? Ani? Au trecut ani de când le așteptăm să vină înapoi la noi? Ce trist.
Sunt în tren, iar în același tren se află inimi obosite, apăsate, lovite, încercate. Se află oboseală, gânduri, întrebări. În vagonul acesta nu zăresc niciun chip relaxat. Oare dacă le-aș spune să lupte în continuare, ar zâmbi sau nici nu m-ar băga în seamă? Călători nefericiți, nu vă lăsați copleșiți de tot ce s-a întâmplat în ultimele ore, ci lăsați bagajele și poverile jos. Lăsați șeful nemulțumit, orele suplimentare neplătite, colegul acela enervant. Lăsați răul și nu intrati cu el în casă. Lăsați-l aici, în vagon. Haideți, măcar încercați, nu știți ce bine vă va fi după aceea.
Eh, ce mi-ar plăcea să fiu acum în trenul către mare. Până atunci, aștept să ajung în timp ce ziua apune, iar floarea-soarelui își pleacă liniștită petalele, adormind cu gândul la lumină, iubirea ei dintâi.

marți, 10 iulie 2018

Inimă, haide


Dragă inimă, nu te teme și nu te mai gândi 
la cum se va rezolva totul. Știu, este aproape imposibil să nu o faci, dar am spus "aproape". Pentru că da, este posibil. Nu te mai stresa cu ce nu poți schimba, nu te băga acolo unde știi că nu poți să duci. Știu că îți place să te bagi peste tot, dar unele lucruri nu sunt pentru tine și îți vor face rău, chiar dacă tu crezi că va fi bine mai încolo.
Dragă inimă, nu mai plânge. Uite, hai să mâncăm ciocolata aceea buuuună și hai să privim cerul și ne liniștim. Lasă-mă să îți aud bătăile, lasă-mă să simt cum pompezi viața în mine atunci când cred că lumea se dărâmă. Nu, stai liniștită, nu te agita, nu se dărâmă de tot. Pică doar ce trebuie.
Dragă inimă, hai să oferim mai mult data viitoare. Uite, eu știu ce gândești acum, vrei să îmi spui că sunt nebună. Tocmai ce ți-ai dat jos bandajele și viața a căpătat din nou culoare, dar data viitoare oferim mai mult, da? Promiți?
Dragă inimă, eu știu că uneori te saturi să faci binele. Dar hai să continuăm să facem asta, vom fi cele mai câștigate. Hai să dăm tot ce putem ca la finalul zilei să adunăm în cufărul acela sufletele pe care le-am făcut să zâmbească. Nu, nu te lua după cei care spun că nu se merită. Nu, nici să nu-i asculți. Daaaa, sunt sigură că facem ce trebuie. De ce nu ai încredere? Nu vorbesc doar prostii.
Dragă inimă, să îți aduci aminte să sari în bălți atunci când plouă, nu doar să plângi când e vremea urâtă afară. Să fii curcubeul în norul altora, să fii o încurajare pentru cel căzut, un motiv pentru a lupta din nou atunci când alții voiau să renunțe.
Dragă inimă, să nu uiți că va fi bine. Ne facem un ceai de fructe de pădure, ne luăm o pătură și ne aruncăm în stele. Până dimineață nu ne mai întoarcem.