joi, 6 decembrie 2018

Şi totuşi, dacă nu aş fi existat?

Ca să treacă timpul mai repede până ajung la destinaţie, mă gândesc. Mă gândesc mult, mă gândesc
prost, mă gândesc pe lângă, dar uneori, foarte rar, le mai şi nimeresc. Stăteam aşa ghemuită de frig pe scaun şi mă întrebam în sinea mea unde aş fi fost acum dacă alegeam alte lucruri. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu făceam stânga şi alegeam prima la dreapta? Sau dacă nu aş fi întâlnit nişte persoane? Dacă acele persoane nu m-ar fi cunoscut vreodată? Le-ar fi fost mai bine sau mai rău? Am adus vreo schimbare în inima lor datorită întâlnirii cu mine? Şi dacă nu eram eu, ce s-ar fi întâmplat? Ce dacă nu m-aş fi intersectat cu toţi cei pe care îi cunosc acum? Oare chiar am vreun impact sau sunt pusă la întâmplare printre celelalte 7 miliarde şi ceva de vieţi? Oare un mic gest a fost întipărit în inma cuiva?
Sinceră să fiu, nu pot răspunde la toate întrebările de mai sus, cu toate că mor de curiozitate. Însă, sunt sigură de un fapt: fiecare om este format de persoanele din jur şi de faptele lor. Eu sunt formată din întâmplările petrecute până acum, sunt ţesută în mii de poveşti colorate aprins sau mâzgălite cu brutalitate. Tot ce am făcut până în prezent a fost reţinut cumva de cel puţin un om. Am marcat cel puţin o viaţă. Ne credem simpli, preferăm să spunem că suntem creaţi aşa, dar până şi Dumnezeu spune că suntem făcuţi în chip minunat. Deci, nu voi alege să cred că sunt simplă. Sunt foarte complicată, sunt mii de piese de puzzle ce îmi completează exisenţa şi nu aveam habar de acest lucru.
Dacă nu eram, probabil că zece persoane, zic şi eu aiurea un număr, ar trăi acum cu totul altfel. Dacă nu spuneam o anumită vorbă, s-ar fi întâmplat altceva decât ce este acum. Dacă nu aş fi fost, probabil ar fi fost trist. Da, aşa este. Nu e laudă. Dacă tu nu erai acum, ar fi fost triste şi monotone alte vieţi din jurul tău sau nu ar fi învăţat anumite lecţii sau nu ar fi trecut la un alt capitol. Dacă tu nu erai, alte momente nici nu ar fi existat. Ce este acum, nu ar fi fost. Sună abstract, dar aşa este. Dacă eu nu eram, nu era nimeni. Nimeni ca mine. Nimeni care să fi greşit ca mine, nimeni care să iubească în felul meu, nimeni care să influenţeze la fel ca mine. Dacă nu eram, nimeni nu ar fi avut râsul meu. Sau nu ar fi plâns lacrimile mele. Sau nu ar fi strâns poveştile de până acum. 
Dacă nu eram eu sau tu, ar fi fost un gol imens în inimile multora. Ciudat, nu?
Hopa, am ajuns la destinaţie. Ne mai citim în altă zi.

Meloman pentru o zi: Hillsong - The First Noel

A inceput sezonul colindelor, asa ca toata luna decembrie vom avea parte de colinde si aici, pe blog!


joi, 29 noiembrie 2018

Țara e a rOMânilor

Îmi place mult să merg cu autobuzul numai
pentru a vedea fețele oamenilor. Românii au darul de a se încrunta cu o pasiune greu de descris în cuvinte. Sau să văd tristețea aceea gravă, apăsătoare și ascuțită de te molipsești fără să vrei. Când cobor din autobuz, mă simt de parcă am adunat toată durerea lumii pe umeri și nici pe ei nu i-am scăpat de povara asta. Noroc că mai merg și pe jos, altfel eram dusă demult.
Dacă m-ai pune să desenez România, aș face un om bătrân și gârbovit, cu ochii îndreptați în jos. Căci așa suntem noi, fie tineri, fie mai în vârstă, toți niște bătrâni cu suflete peticite. Noi, cei tineri, cu ochii în ecrane și ceilalți, în pământ, depinde de la caz la caz. Numai uită-te în jur și îmi dai dreptate. Că mai sunt oameni cu ochii în cărți, aia e altceva, nu ne legăm de ei, că sunt cu ochii în patru, înțelegi?
Ne-a prins Centenarul Marii Uniri, dar suntem dezbinați de multă vreme. Și neînțeleși, dar nici noi nu vrem să înțelegem. Și uităm. Uităm trecutul. Ca noi să fim liberi astăzi, s-a întâmplat ceva înainte. România e pământ jertfitor și călcăm fără nicio jenă pe lacrimile sfinților ce au udat țara pentru noi. Sunt sfinții aceia omorâți în Jilava, Târgu Ocna, Aiud, Sighet, sunt oamenii aceia care nu s-au trădat, nu au trădat țara și nu L-au trădat pe Dumnezeu în mijlocul Experimentului Pitești, sunt oameni care s-au dat pe sine în timp ce trădătorii își turnau aproapele pentru o bucată de pâine în plus, în timp ce alții nevinovați zăceau în închisorile țării. Și noi nu mai știm asta, trecem cu nonșalanță peste paginile acestei istorii, istoria noastră, a românilor! Uităm nume mari, care au dat culoare peste hotare, uităm realizările noastre, fără de care lumea nu ar fi funcționat la fel ca acum. Trecem unii pe lângă alții supărați, fără să știm că sunt oameni măreți, cu inimi de aur, cu o viață extraordinară în timp ce punem pe un piedestal nonvalorile și ne ocupăm cu nimicuri. Cu evenimente create pe Facebook, cu titlul: Concurs de bătut femeia. Mai sunt și "atacată" că nu înțeleg de glumă, că e pur distractiv. Sunt curioasă dacă și statisticile anuale cu privire la abuzul domestic în România sunt făcute tot în glumă. Sau dacă o femeie abuzata vede acest eveniment "amuzant" și începe să râdă. Dă în plâns de la atâta râs. Și bineînțeles, sunt și mai multe nimicuri.
Știi că am spus mai sus cum aș reprezenta România printr-un desen? Ei bine, pe lângă bătrânul care privește în jos aș mai desena un om cu privirea în sus, zâmbind. Ei bine, pe oamenii aceștia îi iubesc! Cu toate că în România lucrurile sunt cum sunt, cu toate că sunt oameni care calcă peste oricine numai pentru a-și atinge scopul, există românii ce poartă Cerul în inimi. Sunt oameni care știu să salute și să zâmbească, care aduc veselie în jur, care ajută și își dau și cămașa de pe ei pentru binele celor din jur. Sunt românii care fac fiecare zi să conteze, care nu lasă o zi să se ducă aiurea, care iubesc și au credință și atunci când lucrurile nu sunt roz. Sunt românii treziți din somnul cel de moarte și care se luptă pentru a trezi și pe alții. Sunt românii care cred în omenie, românii care Îl poartă pe Dumnezeu în inimi, nu pe ziduri. Sunt românii care, în ciuda a ceea ce se întâmplă, cred în puterea binelui, care cred în schimbare.
Putem fi acei rOMâni. În cei 100 de ani, i-am avut. Și îi avem în continuare, numai de am deschide ochii.

"- Și unde ai văzut dumneata oameni frumoși în țara asta, când eu, de când mă trezesc și până mă culc, văd în jurul meu numai jigodii!
-Există, bre, dar nu-i vezi dumneata!" (Fii demn, Dan Puric) 

duminică, 18 noiembrie 2018

Balet

"Bine, poţi să o faci. Poţi, doar trebuie să crezi că eşti puternică şi vei reuşi. Asta e tot, nu pare aşa de greu."
Ah, pe cine păcălesc... 
Capul îmi vâjâia, încercând să mă ridic din pat. Lumina încerca să intre în cameră prin crăpăturile
perdelelor. Îmi întind mâna în aer şi mişc uşor din încheietură, jucându-mă cu umbra făcută de aceasta. Ar trebui să mă trezesc odată.
Păşesc cu greu în aerul rece de afară. Multora nu le place, însă eu iubesc vremea aceasta, iubesc frigul. Iubesc să simt cum vântul tăios se loveşte de faţa mea, să văd cum cerul e acoperit de nori mohorâţi ce abia aşteaptă să coboare până la mine, să îmi miroasă părul a frig si lemne. Sunt născută în toiul gerului, sunt făcută spre a înfrunta vremea de acest fel. Sau spre a mă lăsa câteodată pradă ei. Ca acum.
Ajung în sala mare cu mult mai devreme, dar nu e o problemă pentru mine. O oglindă în faţă, ferestre în spate. De multe ori, mă opresc din muncă numai pentru a vedea cerul. Sala se află undeva la ultimul etaj şi pur şi simplu nu mă mai pot concentra dacă mă prinde seara pe acolo. Unele apusuri sunt fermecătoare. Mă aşez în mijlocul camerei. Picioarele mă dor atât de tare. Vijelia din cap nu s-a oprit. Înăuntrul meu se sparge. Mă privesc în oglindă şi îmi spun că pot. Curaj, draga mea inimă. Ai uitat cum spui mereu? Pornesc muzica. Dacă ziua mi-ar fi o melodie, ar fi o nocturnă de-a lui Chopin. O notă joasă a pianului, mă aplec în faţă. Încă una, îmi ridic mâinile, fac o piruetă, un pas în faţă. Notele curg, Chopin îmi cântă în inimă. Pianul continuă. Îmi vine să plâng. Închid ochii, fac piruete. Mă împiedic şi cad. Şi acolo rămân, în mijlocul sălii.
Doamne, şi acum? Ştii că nu mai am vreun motiv să fac un singur pas, renunţ. Mă uit la ceas. Soarele deja apune. Se pare că am stat acolo mult timp, chircită. Lumina a inundat totul. Îmi ridic mâna şi mişc uşor încheietura, jucându-mă cu umbrele făcute de degetele mele. Mai fac un singur dans. Atât. 
Stau cu spatele la oglindă, cu faţa către cer. Chopin porneşte. Divină e nocturna, e singura compoziţie care cuprinde întreaga-mi viaţă. Fac un pas în faţă. Şi încă unul. Închid ochii, Părul mi-e răvăşit, lacrimile curg încet pe faţă, simt durerea în fiecare mişcare pe care o fac. Tot corpul e cuprins de un curent de neimaginat, toată mânia, toate regretele parcă dispar. Parcă pot din nou. O ultimă piruetă şi alunec uşor spre final. Îmi termin dansul printr-o aplecare în faţa Cerului. Rămân aşa câteva minute şi aş fi putut să jur că aud cum Cerul aplaudă. Dumnezeu mă aplauda.
"Draga Mea, cortina nu se trage acum. Mai ai paşi de învăţat, mişcări de controlat. Însă Îţi promit că finalul va fi cu adevărat graţios. Glorios de graţios."