vineri, 15 iunie 2018

Privește-ți lupii


Fiecare om are povestea lui. Și fiecare a
început de undeva. Toți am fost pierduți. Unii încă suntem. Unora le e teamă să stea față în față cu durerea. Eu am făcut-o. Mi-am privit lupii în ochi. Nu a fost ușor. Nu a fost un proces rapid, nu există o rețetă pe care trebuie să o urmezi. Depinde de tine.
Unii încă trăiesc cu amintiri urâte, duc poveri în spate. Simt să scriu acest articol în urma unei discuții avute cu cineva. "Ești foarte frumoasă", mi-a spus. Am zâmbit puțin. Eu? Oh, dacă ai ști totul... Dar am să spun o parte din povestea mea, ca să știi că nu ești singur. Că poți mărturisi durerea ta. Poți să le arăți și altora atunci când e momentul potrivit. La mine este timpul.
Când eram mică, nu am fost apreciată de cei din jur, în afară de familie. La școală îmi era uneori groază. Nu reușeam să țin pasul la anumite discipline, cum ar fi matematica. Odată, învățătoarea m-a scos la tablă să rezolv o problemă. Eu nu știam, așa că am început să tremur, gândindu-mă că ceilalți din clasă mă priveau. Aproape toată clasa se descurca la matematică, în afară de mine. Învățătoarea și-a pierdut răbdarea și a început să țipe la mine. Am început să plâng și să îmi spun că sunt proastă. Mi s-a făcut și greață și somn și rău și nu mai vedeam pe nimeni în jur. M-a trimis în bancă, însă colegii îmi puseseră eticheta. Era clar pentru toți. La engleză la fel. Toți știau, în afară de mine. Toți aveau note mari, în afară de mine. Mă străduiam, însă niciodată nu eram apreciată pentru asta. Profesoara nu mă plăcea. Îmi vorbea diferit față de ceilalți colegi. Cu ei râdea și vorbea frumos, cu mine stăteau altfel lucrurile. Uneori mai făcea și mișto. A doua etichetă a fost pusă. Ei erau mereu uniți, eu eram eu. O umbră.
A trecut școala primară, am ajuns în gimnaziu. Prima dată când am fost invitată să dorm la o colegă a fost în clasa a cincea. Doamne, nu o să uit niciodată acea zi. Aveam atâtea emoții. Alte fete de vârsta mea dormeau una la alta de mult timp, însă la mine atunci a fost prima dată. Nu puteam dormi deloc. Când am ajuns la ea în ziua cu pricina, am rămas cu gura căscată de casa pe care am văzut-o. Era imensă și avea chiar camera ei! Calcam cu grijă prin casă, de teamă să nu fie vreun vis frumos, nu voiam să mă trezesc. În sfârșit, eram și eu cineva! Doar dormeam la o prietenă, nu? Când ne-am băgat toate la culcare, ploua afară. O ploaie măruntă și plăcută. M-am ridicat din pat și m-am uitat la ele. Cum pot să mai țin minte cu atâtea detalii? M-am uitat prin cameră și m-am dus la fereastră. Știam că a doua zi trebuia să plec înapoi acasă. Atunci, pentru prima dată, mi-am dat seama ce diferență este între mine și ele. Între lumea mea și lumea lor. Am început să plâng în șoaptă până am adormit.
În clasa a șasea, copiii au început să râdă de mine. Că sunt urâtă, că am dinții nu știu cum, că sunt proastă, că sunt bleagă. Când mă întreba cineva cum mă numesc, îmi venea să crăp acolo, deoarece toți începeau să chicotească și să râdă. Atunci am început să îmi urăsc și numele. În clasa a șaptea, era un băiat de la grupa de franceză care se cam uita după mine. Da, bineînțeles că și băieții și fetele din cealaltă clasă râdeau de mine, începusem să mă obișnuiesc. În fine, și era băiatul ăsta. Era foarte bogat, ca mai toți din clasa aceea și unei colege de la mine din clasă îi plăcea de el. Într-o pauză, eram în curtea școlii și se făcea seară. Soarele bătea fix pe mine și întotdeauna mi-a plăcut să stau în bătaia lui. Eram singură, ca de obicei, când colega și el se apropie. Ea tot vorbea de zor și el se uita la mine și m-a întrebat ceva. Atunci m-am uitat la el și i-am răspuns și efectiv a rămas cu gura căscată, spunându-mi cât de frumoși îmi sunt ochii. Nu am spus nimic pentru că nu îl credeam și colega mea s-a uitat urât la mine. Super, asta îmi lipsea. Într-o zi, in ora de franceză s-au strâns din nou băieții să râdă de mine și atunci băiatul despre care ți-am spus mai devreme le-a zis să înceteze. Unul dintre băieți l-a tachinat și l-a întrebat dacă îi place de mine. Atunci el a început să râdă și să spună că nu, Doamne ferește și a râs împreună cu ei de mine. Însă, după ce tot circul s-a încheiat, el s-a uitat la mine cu o privire care spunea că îi pare rău. S-a uitat fix în ochii mei. Îmi venea să vărs totul. Îmi era scârbă de el, de ei, de mine. La sfârșitul orelor, în altă zi, au râs de mine și am fugit acasă plângând. În clasa a opta la cel. Același chin. Aceeași poveste. Nu înțelegeam unde greșesc. M-am refugiat în mine și încercam să nu mai pun la suflet, doar mami și cu Dumnezeu știu de câte ori m-am întors plângând acasă.
Am ajuns la liceu. A fost mai rău. Timp de doi ani am rătăcit, pierdută în alții. În opiniile lor despre mine. Normal că râdeau de mine. Sunt urâtă. Nu sunt așa cum sunt celelalte fete, nu îl am pe vino-ncoa. Așa îmi spuneau băieții. Fetele erau răutăcioase. De fapt, erau rele, hai să spunem direct. M-au făcut să mă simt ca ultimul om. M-au făcut să cred că nu am valoare. Că mereu voi fi o proastă. O copilă care scrie. De fapt, nu știau că scriu. Am păstrat secretul foarte mult timp, până anul trecut. Când am ajuns la facultate, mă gândeam cu groază prin ceea ce voi trece. Însă nu. Lucrurile au stat altfel.
Povestea mea e cu mult mai lungă. E dureroasă. Și am multe frici. Fug de locurile unde sunt mulți oameni, pentru că îmi aduc aminte de cei care se strângeau în jurul meu. Fug de cuvintele frumoase spuse de alții pentru că nici acum nu le pot accepta. Îmi e teamă de mine uneori și îmi pun limite. Îmi e teamă că nu voi fi suficient de bună pentru cei din jur. Uneori încep să plâng brusc. Nu pot privi oamenii în ochi. Dar, bineînțeles că ascund toate astea. Mă vei vedea zâmbind și râzând. Și adevărul e că am făcut pași. Nu mai sunt cum eram înainte. Dar fricile sunt acolo. Lupii încă sunt prezenți. Rănile nu sunt vindecate complet. Durerea strânsă în 12 ani, durere venită din mai multe părți, nu doar de la școală, nu va trece într-o lună sau un an. Fac pași. Dumnezeu mă ridică încetul cu încetul, cu fiecare zi ce trece. Cu toate că cei din jur m-au crezut proastă, am ajuns să fiu la facultatea dorită, la fără taxă. Am ajuns să înțeleg perfect engleza încă din clasa a șaptea, iar la bilingv am luat o nota foarte mare, fapt ce mi-a uimit colegii. La examenul de matematică din clasa a opta am luat peste 8, doar Dumnezeu știe cum deoarece abia trecusem la aceasta materie pe al doilea semestru. Am ajuns la unul dintre cele mai bune licee din oraș. Am reușit să îmi expun trăirile pe blog și să fiu o încurajare prin scrierile mele. Am reușit să prind încredere în mine deoarece încep să realizez că sunt valoroasă cu adevărat.
Luptele nu se vor termina. Însă vreau să îți spun să nu renunți, indiferent de ce se întâmplă în viața ta. Ți-o spune o fată care a trecut prin destule și încă trece. Care nu a avut nimic pe tavă și ai cărei părinți au muncit până târziu ca să am cele necesare. Care nu a făcut mofturi atunci când vedeam câte au ceilalți și eu nu. Îți spun că vei reuși. Și te vei ridica atunci când e timpul. Până atunci, privește-ți lupii în ochi. Nu te mai pot mușca. Doar te intimidează. Treci pe lângă ei, chiar dacă urlă. Nu te vor putea distruge. Va fi bine. Muncește pentru visurile tale, chiar dacă ești singur. Crede până la capăt și pune în valoare ceea ce ai. Ceea ce ești. 

joi, 14 iunie 2018

Ad astra, per aspera


Prin ploaia serii mi-am spălat sufletul și inima de tot praful și de zăduful zilei. Mi-am pironit frica și am început să alerg pe stradă, îmbrățișată de parfumul florilor de tei până s-a întunecat. Atunci am ridicat ochii și am zâmbit către lună, iar cerul mi-a răspuns printr-o stea căzătoare, care, cumva, a ajuns în părul meu. Am aranjat-o mai bine după ureche, mi-ai desfăcut șuvițele prinse și am început să dansez pe melodia tunetelor. Buuuuum și vuuuuuuum și eu hahaaaaa și cerul atunci mai tare răsuna! M-am prăbușit obosită în iarba înaltă și m-am lăsat legănată de pământul viu, cald, tainic. Picăturile de ploaie îmi cădeau pe inimă și nu știu de ce, dar am început să plâng, iar rochia mea albă s-a murdărit de noroi și sânge. Am stat așa, ascunsă și acoperită de ierburi și mărăcini și am plâns și am plâns până când s-a făcut un mic pârâu în suflet, curgând peste noapte. Atunci, steaua din părul meu încă strălucea. Lumina ei împreună cu ploaia pornită de mine a format un univers plin de culori și atunci m-am uitat la noianul de deasupra mea. Încetul cu încetul m-am liniștit, dar oh! Ce se întâmplă? Au, pieptul meu! Doamne, de ce doare?
Pun mâna pe inimă și simt ceva. Să fie o rădăcină? Dar stai, ia uite, crește! Doamne, ce se întâmplă? Oprește creșterea, căci mă doare! Auzi?! Doare!
Dar nu ai spus nimic, ci a tunat ușor, iar ploaia s-a pornit din nou, însă era calmă, răcoritoare. Și atunci am pus mâna din nou. Ce sunt astea? Boboci? Frunze? Doamne, ce faci? Uite, crește ceva din mine și uite, curge sânge din inimă! Nu îți pasă că mă doare? Mă întunec!
Universul de deasupra mea se închidea. Am adormit plângând, crezând că s-a terminat cu mine. Ce mă durea...
M-am trezit de dimineață în parfum dulce și mângâiată de lumină. Ploaia se oprise, iar steaua s-a așezat înapoi pe cer. Cred că am visat... Dar stai, ce e asta? Vai, ce flori! Și ce parfum, câte culori! Ce dulci sunt, ce mari și diferite! Se pare că au avut pământ bun, dar de unde au crescut?
"Din inimă, draga mea".
Am auzit, pot să jur că am auzit asta.
"Pune mâna pe inimă".
Și am pus. Am simțit rădăcina, mi-am urcat mâna pe tulpini și mi-am lăsat degetele să simtă florile. Am început să plâng. Erau toate roșii. Mi-am rupt o floare și am mirosit-o. Parfum de Cer. Ele crescuseră din inimă în noapte.
"Acum vezi de ce te-a durut, draga mea? Vezi de ce rana a fost așa de mare? Ca să crească florile. De aceea plângeai. Creșteai și nu știai asta. Plânsul tău a pornit pârâul din suflet, iar lacrimile tale au udat pământul uscat din inimă. Inima a început să crape, să facă loc florilor și de aceea sângerai. Rănile primite, sângele curs a însemnat viață pentru flori. Și cu ele poți face buchete de Cer pentru cei prăbușiți în noapte, așa cum ai fost și tu."
Am mângâiat fiecare petală. Fiecare frunză. Cum, din mine să crească frumusețea? Da, se poate. Dumnezeu este Dumnezeul noilor șanse. El face să crească flori din răni și din locuri întunecate, din pământ uscat și din noroi. El face să răsară viața acolo unde totul părea mort. El aduce cântările de bucurie acolo unde, odinioară, erau lacrimi. El dă o haină albă în locul celei rupte. Și tot El pune stele după urechi. M-am prins că a fost mâna Lui.
M-am ridicat din iarbă și am început să îmi strig inima înflorită peste zarea unde, într-o zi, voi fi acasă.

duminică, 3 iunie 2018

Zbor lin

Mi-ar plăcea să fiu din nou o copilă. Să mă joc la infinit, nu să se joace viaţa cu mine. Să mă pitesc din nou după copaci atunci când sunt supărată, să fug în colţuri ştiute doar de mine pentru a plânge.
Mi-ar plăcea să mai întind braţele către cer atunci când văd un avion. Mi-ar plăcea să mai cânt avion cu motor, ia-mă şi pe mine în zbor. Că acum e mult prea mult şi uneori îmi doresc să zbor departe de toţi şi de toate.
Mi-ar plăcea să văd totul imens în jur. Să mă minunez de fel de fel de lucruri, de momente. Mi-ar plăcea să nu mai am stare atunci când trebuie să plec undeva. Să nu pot dormi noaptea de emoţii. Să mă fâţâi încontinuu în pat până se face dimineaţă. Să îmi spună mami că, dacă nu adorm imediat, nu mai plec nicăieri. Să mă prefac că închid ochii. Dar cine doarme atunci când totul e viu pentru tine, când totul e o minune? Acum te rogi să adormi în câteva secunde şi speri să nu te mai trezeşti până a doua zi. Sau a treia.
Mi-ar plăcea să mai fac cu mâna străinilor din autobuz, să îi fac să zâmbească. Acum, alţii îmi fac cu mâna şi eu ar trebui să zâmbesc. Cam greu, dar trebuie să o facem şi pe asta.
Mi-ar plăcea să mai ştiu să ridic mâna atunci când vreau să răspund la o întrebare. Dacă nu ştiai, nu ridicai mâna, deci nu te punea nimeni să spui ceva. Acum trebuie să răspunzi şi atunci când nu ştii ce trebuie să rosteşti.
Mi-e dor să mai fiu doar o copilă cu un dor imens de viaţă. Când totul părea un joc şi joaca era o treabă serioasă, probabil cea mai serioasă. Avion cu motor, ia-mă şi pe mine în zbor, că acum eu vreau să plec, prin noi meleaguri să petrec. Avionule, nu m-ar deranja dacă am face înconjurul lumii. Doar că aş avea o mică precizare. Atunci când suntem aproape să ajungem în acelaşi loc de unde am plecat, fă-ţi magia şi zboară mai sus de cerul albastru. Departe, departe, departe.

duminică, 27 mai 2018

Sus


Mi-am urcat muntele. Am ajuns cumva în
vârf și am pus steagul. Știam că priveliștea este frumoasă, îi auzeam pe ceilalți spunând asta, dar totuși aveam o mică îndoială. Nu credeam că voi ajunge vreodată sus. Eram un fel de Sisif. De fiecare dată când credeam că ajung la vârf, mă rostogoleam cu tot cu bolovanul meu de gânduri la baza muntelui. Și pentru o perioada mi-am spus că acea creastă nu e pentru mine. Peisajul de sus nu mi se potrivește, așa că ar trebui să mă mulțumesc cu starea mea. Vai, ce m-am înșelat! I-am ascultat pe ceilalți și m-am lăsat doborâtă de vorbele lor, crezând că asta e, voi rămâne acolo jos, în vale. Că na, merit. Sau merităm. "Așa a ales, așa pățește, își merită soarta." De câte ori nu am auzit vorbele astea. Înainte de munte, a fost deșert. Dar ce nu știau ei este că întotdeauna există o fântână în deșert. Întotdeauna.
Mi-am urcat muntele, fie că unii vor, fie că nu. În timp ce treceam peste prăpastii, erau umbrele care voiau să mă tragă înapoi jos, care nu îmi dădeau pace, care îmi spuneau să renunț, nimeni nu ajunge acolo sus, mai bine să mă opresc. Și cumva, nu știu cum, am reușit să trec și de văi.
Mi-am urcat muntele chiar și atunci când vremea nu era potrivită. Cine urcă atunci când plouă? Sau când e viscol? Ei bine, eu am reușit. Bineînțeles că am mai căzut, am rămas blocată în zăpada mult prea înaltă, bineînțeles că am plâns din cauza oboselii, din cauza epuizării, bineînțeles că voiam să renunț. Și totuși, chiar atunci când mă pregăteam să îmi închid ochii, așteptând cuminte inevitabilul, a venit primăvara și toată zăpada din inimă s-a topit. Am acceptat faptul că trebuie să mă opresc, să iau o pauză, să mă odihnesc, să aștept să treacă iarna definitiv, ca mai apoi să îmi continui drumul.
Mi-am urcat muntele. Și nu am știut că în urma mea am lăsat flori până când mi-am întors puțin privirea în urma mea. Cine ar fi crezut? Erau flori rare, flori crescute din stânci, flori crescute din greul muntelui, din dureri, din frici și din neliniște.
Mi-am urcat muntele. Așa, uneori trăgând de mine, alteori împinsă de situație, dar înapoi nu mai dădeam. Gata, ori sunt serioasă, ori nu. Și chiar atunci când eram aproape de vârf, a venit noaptea. Măi, și ce noapte. Credeam că nu mai trece vreodată. Am așteptat și am tot așteptat, dar nimic. Lumina nu apărea. Atunci am înțeles că trebuie să urc și atunci când lumina pare că întârzie să apară. Și atunci când nu mai e lumină afară, o folosim pe cea din suflet. Și uite așa, am ajuns acolo unde cerul se întâlnește cu pământul. Atunci am crezut. Și am început să plâng de bucurie. Știi de ce? Pentru că am reușit. Am ajuns la vârf. Am respirat încet, privind în jur. Nu îți pot explica ce văd, doar dacă ai trecut și tu pe aici. În rest, cuvintele sunt de prisos. În timp ce puneam steagul, au apărut și zorii. Am avut cel mai frumos răsărit din viața mea. De data asta, Soarele a răsărit din mine, luminând până departe, departe, departe. Am zâmbit în fața tuturor, de parcă o piesă importantă a luat final, așteptând să le fac cu mâna. Nu. Spectacolul abia acum începe, de data aceasta în lumină. Cortina abia acum s-a dat la o parte.
Mi-am urcat muntele.