sâmbătă, 13 octombrie 2018

Viață


Toiagul lui Aaron înfrunzise. Am citit aceste
cuvinte recent și nu le mai pot scoate din minte. De fapt, din inimă.
Știi, cu toții trecem printr-o perioadă foarte urâtă. Se întâmplă ceva ce îți marchează viața și cumva, din acel moment, încerci să te târăști, numai că nu îți iese. Dacă îți aduci aminte de acea perioadă, înseamnă că ajung unde trebuie.
Uneori, sunt acele zile. Le cunoști. Le-ai simțit. Încă le trăiești. Încă te doare. Ai trecut peste, dar frica a rămas. Te-a prins în ghearele ei, a stors tot ce era mai bun din tine. Nu mai ai vlagă și crezi că nu va mai ieși nimic bun. Sau crezi că nu meriți ceva minunat, că poveștile frumoase nu sunt pentru tine. Ai crezut cândva, dar fiecare om pe care l-ai întâlnit a lăsat o zgârietură în sufletul tău, iar tu credeai că ei te vor iubi. Și așa, te-ai uscat. Și așa m-am uscat și eu. Cu tot cu visurile pe care le țin în pumni, iar pumnii în buzunare, de frică să nu le pierd.
Sunt acele zile, le cunosc atât de bine. Zile care se transformă în săptămâni, săptămâni ce se preschimbă în luni și poate chiar ani. Dar vreau să îți aduc aminte că Dumnezeu poate face să crească iar viață în tine. Cu toate că te-ai uscat, cu toate că au fost persoane care te-au distrus, toiagul tău poate înfrunzi din nou. Sufletul tău poate fi vindecat, iar tu poți fi o minune pentru cei din jur. Cu toate că viața a fost nedreaptă cu tine, poți continua să mergi înainte, păstrând același zâmbet dulce. Cu toate că au fost momente grele, tu poți să îți păstrezi dragostea. Am fost trântită, iar inima mi-a fost jucată în picioare, precum o minge. Am fost păcălită și m-am lăsat dusă de valul părerilor altor oameni, crezând că nu mai valorez ceva. Că pentru mine, nu există final fericit.
Până când mi-am adus aminte că Dumnezeu chiar mă iubește și pe El nu Îl interesează proasta părere a altora. Și atunci, am știut ce am de făcut. Am renunțat la a-mi înmormânta singură durerea. Toiagul lui Aaron înfrunzise. Și viața mea la fel. Și viața mea la fel...


vineri, 5 octombrie 2018

Fii liber!


"Astăzi m-am surprins gândindu-mă la ceva
tare nădrăvan. Mi-ar fi plăcut să fiu roșcată! Să am părul precum focul sau precum asfințitul, să fie creț și mereu în bătaia vântului. Mi-ar fi plăcut să fie precum blana vulpii, un roșcat jucăuș. Vai, dar chiar mi-a plăcut gândul acesta, serios!
Apoi m-am gândit că aș vrea să stau în Colmar, să mă așez singură, la o cafenea cu vedere la stradă, bând o limonadă rece cu multă, multă miere și mâncând o prăjitură cu morcovi, care e de-a dreptul delicioasă. Aș privi oamenii de la masa mea micuță, retrasă, însă de unde pot vedea totul și aș zâmbi în sinea mea.
Apoi m-am gândit că aș vrea să port o ie dăruită din moși-strămoși, având o mare importanță sufletească. Mi-ar fi plăcut să fie albă, dar nu foarte albă, având detalii țesute cu niște culori aprinse, vii, care să îmi aducă aminte întotdeauna de rădăcinile mele. Păcat că nu am o ie. Sau moși-strămoși."
Asta am scris într-un caiet acum ceva timp. Știi ce mi-a mai zburat azi prin mintea asta a mea? Chiar dacă nu pot să am chiar tot ce îmi doresc, totuși îmi pot face micul meu colț de fericire în locul în care mă aflu. Plăcinta de morcovi și limonada le pot gusta și de aici. Poate nu voi ajunge niciodată în Colmar, însă pot visa că voi ajunge acolo cândva. Până atunci, îmi voi savura ceaiul preferat și la cafeneaua din centru, de unde pot privi oamenii. Roșcată nu pot fi, însă mă bucur de nuanța mea de păr, care, apropo, îmi dau aer foarte sălbatic, liber (da' de unde).
Astăzi am învățat că se poate râde în viață. Poate nu ești încă unde vrei să fii, însă gustă din plin momentul de acum. Încearcă la maximum fiecare moment, fiecare zi din viața ta și te vei trezi cândva că ai adunat cele mai frumoase amintiri. Fă și glume, nu mai fi rigid! Lasă-ți imaginația să curgă, mai scoate ochii din telefon, mai ieși cu un prieten, mai plănuiește un vis, mai luptă pentru el, mai lasă viața să curgă frumos. Mai ieși din rutină, mai fugi undeva unde nu știe nimeni, mai mergi la mare și acum, în octombrie, mai adună frunze galbene și arămii, mai colorează-ți garderoba. Îndrăznește să porți roz într-o lume plină de negru și cenușiu. Sau poartă galben muștar. Sau verde precum iarba crudă.
Mai fă nădrăvănii. Mai murdărește-te de ciocolată, lasă dieta pentru o seară. Ieși la o plimbare noaptea, când e liniște deplină. Scrie experiențele tale de-a lungul zilei, ce ai simțit și ce te-a marcat frumos sau urât. Nu îți fie teamă, nu e nevoie de talent, e nevoie de adevăratul tu. Mai dă-te în leagăn tare, tare, tare. Nu contează că nu mai ești copil. Se poate oricând să te abați de la regulă. Știu că abia aștepți. Hai, nu mai sta, du-te și fă ceva nebunesc de bun pentru viața ta. Îmi vei mulțumi mai târziu.

vineri, 14 septembrie 2018

La timpul potrivit


Nu e ciudat de frumos drumul fiecăruia?
Nu e interesant faptul că nu trebuie să faci anumite chestii până la o anumită vârstă? Că nu trebuie să ai totul pus la punct într-un timp anume pentru că avem vieți unice, diferite, fantastice?
Este ok dacă nu ai dat de permis la 18 ani. Este ok dacă nu ai o mașină până la 20. Este ok dacă ai 25 de ani și nu ești încă la casa ta. Și este ok dacă ai 30 și nu ți-ai împlinit acel vis. Este ok dacă ai început facultatea după 27 de ani și este ok dacă ai plecat "abia acum" de la locul de muncă spre a face ceva ce îți place cu adevărat. Este ok dacă ți-ai luat diploma la 45. Este ok dacă ai devenit părinte la 35, nu la 25. Este ok.
Știi ce nu este în regulă? Curiozitatea inutilă. Nu sunt în regulă întrebările stupide, precum " de ce nu ai făcut o școală până acum, ce ai păzit în timpul ăsta?", "de ce ești singur, și la vârsta asta?", "dar un loc de muncă mai bun când găsești?", "Auzi, la tine când mâncăm sarmale, când te măriți?", "Dar copii când faci?" (și asta cu copiii mi se pare cea mai grosolană, adică, de ce ți-ar păsa? Este o întrebare prea intimă). Dar de ce, dar cum și când.
Nu avem vieți identice. Nu trăim la fel. Nu toți trebuie să facem lucrurile în același timp. Poate eu pot la 20, dar tu ai reușit la 25. Poate tu ai reușit de la 30, dar alții la 50. Pentru unii, viața începe la 60, pentru alții atunci se termină. Nu trebuie să ai liste cu ce trebuie să faci până la X ani. Lasă viața să curgă și trăiește fiecare zi, așa cum vine. Schimbă ce se poate schimba acum, așteaptă ce trebuie așteptat și renunță la ce te ține pe loc din înaintarea ta. Nu îți compara capitolul 1 cu cel al persoanei de lângă tine, care poate este la capitolul 10. Este un timp pentru toate. Da, poate nu înțelegi de ce tu nu ai reușit și cei din jur da. Dar este un drum pe care trebuie să mergi și la timpul potrivit, îți vei urca și tu munții. Nu plânge pentru ce nu ai, ci râzi din toată inima pentru ce aventuri îți vor urma. Că viața, până la urmă, chiar are farmec. Și nu, nu o spun din prisma unei vieți ușoare, din contră. Și dacă pot spune asta, înseamnă că ea chiar merită să fie trăită, cu tot ce trebuie, atunci când se cuvine.

miercuri, 12 septembrie 2018

Meloman pentru o zi: First Aid Kit - Stay Gold




Recunoștință

Sunt recunoscătoare pentru norii care acoperă din când în
când cerul. Nu ar fi frumusețe fără ei.
Sunt recunoscătoare pentru ploile vieții. Fără ele, florile nu ar exista.
Sunt recunoscătoare pentru zilele fără soare. Fără ele, nu aș prețui cu atâta drag lumina.
Sunt recunoscătoare pentru ușile închise. Pentru rugăciunile rostite în lacrimi, însă la care răspunsul a fost nu.
Sunt recunoscătoare pentru căderile avute. Pentru greșelile făcute. Și nu, nu regret niciuna. Nici măcar una. Nu aș da timpul înapoi și chiar dacă aș fi avut posibilitatea de a schimba ceva în trecut, nu aș face asta, ci aș alege aceleași lucruri pentru că doar prin anumite încercări și greșeli am învățat cele mai importante lecții.
Sunt recunoscătoare pentru pietrele primite. Fără ele nu aș fi văzut cum e omul cu adevărat.
Sunt recunoscătoare pentru ce am adunat în suflet. Bune și rele. Ele mă formează până la capăt. Chiar dacă am strâns și lucruri, oameni, momente de care mă puteam lipsi.
Sunt recunoscătoare pentru toți cei care au plecat până acum din viață. Fără ei nu as fi prețuit ce este cu adevărat valoros.

marți, 11 septembrie 2018

Necuvintele


Mi-am oftat cuvintele deasupra munților.
Mi-am întins sufletul obosit în iarbă și am privit albastrul cerului, un albastru pătat de nori albi care se loveau de creste. Oftam și oftam și mă gândeam de ce sunt, de ce exist, care este rostul meu, cu toate că știu răspunsul. Dar uneori parcă mă lovește ceva și mă opresc din a trăi și încep să îmi pun întrebări. Oare fac bine ceea ce fac? Aici îmi este locul? Unde voi ajunge? Ce efect va avea ceea ce fac eu acum? Are rost, vreun sens?
Îmi lăsam cuvintele să curgă, iar norii coborau din ce în ce mai jos, acoperind munții. Îmi doream să urc pe unul și să dispar în înaltul cerului, îmi doream să mă întrebe cineva ce fac, dacă înțeleg ce se întâmplă și să stăm de vorbă la o cană fierbinte de ceai. Îmi doream să pot să îmi las cuvintele să răsune, să spun ceva, dar mă țineau munții, munții mei, ridicați de mine. Dar niciun nor nu m-a putut lua pe sus, doar coborau, iar eu priveam albastrul de deasupra mea și stelele ce începeau să sclipească timid, așa, ca mine.
Mi-am oftat cuvintele și mi-am îngropat tristețea în inima pământului. Nu e timp. Albastrul mă așteaptă și nu pot întâmpina Cerul cu mâhniri.

"Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu." Psalmul 42:5