vineri, 8 februarie 2019

Începe de aici


Când Dumnezeu îți sucește planurile,
întotdeauna o face spre binele tău, iar când Dumnezeu îți spune să faci ce trebuie acolo unde te-a așezat El, să fii mai mult decât sigur că rezultatul va fi unul măreț.
Ca oameni, avem anumite aspirații, anumite idealuri pe care le vrem îndeplinite într-o anumită perioadă de timp. Suntem diferiți și fiecare în parte are sau a avut un anumit vis sau poate chiar mai multe. Însă uneori se întâmplă ca Dumnezeu să îți schimbe drumul. Și eu am avut multe lucruri în cap și încă le mai am. De când eram micuță, am fost pasionată de plecări, de călătorii. Voiam să văd cu ochii mei, să pun și eu mâna, să aud cu urechea mea ceea ce alții afirmă. Voiam să adun multe, multe amintiri și cu cât am crescut, cu atât acest dor s-a intensificat. Nu de puține ori m-am pierdut de părinți în goana căutărilor mele, rămânând cu capul în nori și rătăcită în mintea mea de copil cu prea multe întrebări. De atunci nu s-au schimbat prea multe la mine din acest aspect. Între timp, îmi făcusem planuri, știam unde voiam să ajung, ce să fac și pe unde să îmi trasez drumul. Desenasem fiecare detaliu, știam ce culori se potrivesc pe pânza mea, aveam propriul procedeu de a mânui pensulele. Însă Dumnezeu s-a hotărât să adauge o nouă culoare în opera mea. Și nu mă așteptam la nuanța aceea. Nu puteam pleca. Nu puteam face călătoriile mult visate. De multe ori m-am întrebat de ce, spunându-I lui Dumnezeu în rugăciuni cât de mult îmi doresc. Însă nuanța aleasă de El nu s-a șters. Era tot acolo. Între timp, s-au adăugat alte culori. Priveam cum Dumnezeu conturează altceva și eu numai mă uitam și speram să își schimbe gândirea. Dar nu a făcut-o.
Și atunci m-am întrebat de ce nu pot face ceva. De ce alții au putut și eu nu. De ce unora le-a deschis ușa dorită și la mine le închisese, rând pe rând, pe toate. Am plâns. M-am enervat. Mă gândeam de ce am fost condamnată să trăiesc cu un asemenea dor în inimă și să nu pot face nimic. Însă cu timpul, am înțeles.
Am întâlnit oameni cu care trebuia să mă întâlnesc. Oameni faini, frumoși, minunați. Oameni care aveau nevoie de mine. Aveau nevoie de lumina izvorâtă de Dumnezeu. De o vorbă caldă, de o încurajare, doar de un zâmbet. Uneori mă întrebam ce caut aici, de ce sunt aici. Și am aflat că e nevoie de mine unde sunt. Cu toate că sunt momente în care îmi doresc să nu fi fost așa, privesc la cei din jur și zâmbesc.
Poate ești ca mine. Te afli în același punct. Îți pui întrebări și te gândești dacă lui Dumnezeu Îi pasă de ce ai vrea tu. Eu îți spun că da. El știe cum m-a creat pe mine. Zăpăcită, cu mintea în aer, cu un mare dor de ducă. Cu un dor de a scrie din inimile oamenilor, pentru oameni. Știe cum sunt, știe cu cine are de-a face. Și sigur zâmbește, ba chiar râde. Pentru că, în același timp, e nevoie să îmi încep povestea din acest colț, nu din altă parte. E nevoie să fac ceea ce mi-a fost dat din punctul acesta. Uneori nu îmi place. Dar știu că la final merită. Și într-o zi, voi face ce mi-am propus. Știu din ce sunt făcută. Țărână amestecată cu pulbere de soare și cer.
Așa și tu. Dumnezeu te-a pus acolo cu un scop. Ți-a închis ușa cu un motiv. Ți-a sucit planul pentru ceva mai bun. Mai profund. Privește în urmă și caută clipele în care întâlnirea cuiva cu tine a schimbat situația. Iar la final, vei vedea că viața ta pictată de Dumnezeu este cu adevărat o operă de artă.


marți, 5 februarie 2019

Inimă, tăcere


I-am zis inimii să tacă. Dar cum să facă
asta? Nu știe. Îmi pare rău că nu știe să tacă. Îmi pare rău că tresare atunci când nu trebuie. Îmi pare rău că se sfărâmă numai din cauza mea. Da, uneori eu sunt de vină.
I-am zis inimii să tacă. Să privească de pe acoperișul blocului vieții ei și să privească noaptea în ochi. De ce o face din nou? Doar i-am interzis cu desăvârșire. Știe cum a fost, la ce se gândește iar? Oare nu știe că se va sparge în cioburi ca atunci? Îmi spune că acum e diferit. Dar nu e. Mă face să râd, dar eu vreau să tacă.
Și nu poate. Oh, Doamne, de ce nu poate? Pun mâna pe piept și o simt cum se zbate, simt o mare care se agită în ea, simt cum se izbesc valurile. I-am zis să înceteze, dar nu sunt sigură că vreau asta, iar nesiguranța mă doare mai tare decât orice.
I-am zis să tacă, dar vrea să vorbească. Vrea să dea drumul la timpul zilelor pierdute în liniște, ferecate cu grijă și frică. Iar acum vrea să își facă auzit glasul. Trebuie să o opresc. Trebuie să existe un mecanism.
Inimă, taci. Totuși, dacă alegi să spui ceva, îmi cer iertare de pe acum. Te avertizez, s-ar putea să te întorci în cârje. Te rog, mai așteaptă. Mai liniștește-te. Privește-ți cicatricile. Ascultă orchestra trecutului. Ascultă la momentele acelea. De sus, de la înălțime, ascultă-le. Privește noaptea în ochi și fii tare.


vineri, 25 ianuarie 2019

Unde ești?


Mă striga pe nume cu atâta durere. Mă
căuta și mă căuta, însă eu nu mă lăsam găsită. Știa unde sunt. Știa pe ce drum hoinăream vesel spre pieire. Mă striga, dar nu Îl auzeam, căci muzica umbrelor îmi făcea inima să danseze puternic.
Unde ești? Oh, fată dragă, unde ești?
Așa se plimba Dumnezeu în grădină și striga. Dar știa unde sunt. Și Îl durea atât de tare, încât și pietrele, dacă ar fi putut, ar fi plâns. Eu eram acolo, prinsă în zumzetul dulce-amărui. Fugeam de El. Știam de ce o fac. Credeam că am motive. Dar ce nebun gândeam... Cum poți să ai motive să fugi de singura Lumină care te poate salva? Dar fugeam. Și cumva mă bucuram că Îi fac în ciudă. Totuși, niciun motiv nu L-a oprit să mă caute, ci cu fiecare respingere voia să vină și mai aproape, căci știa că fiecare refuz însemna o frângere imensă a inimii mele. Nu spuneam nu pentru că numai așa voiam, ci pentru că eram atât de rănită încât credeam că nici Dumnezeu nu ar vrea să mai aibă de-a face cu mine. Și respingerea mea era, de fapt, durerea manifestată într-un mod diferit. Dumnezeu știa. Și de aceea a continuat să mă strige. Cu fiecare noapte trecută, cu fiecare somn vegheat de El, privea cu dragoste și mă întreba unde sunt.
Unde să fiu, Doamne? În pământ, acolo m-am ascuns. În lacrimi sunt prăbușită, în întrebări și frici. Aici sunt. Chiar vrei să intri în lumea mea pierdută? Pentru că... Ăsta e răspunsul la întrebarea Ta. Unde sunt? Sunt pierdută.
Și atunci, a zâmbit. Și atunci, în suflet a răsărit ceva. Speranța? Da. Iertarea? Cu siguranță. Pacea? Și aceea. Dar cel mai important, a răsărit viața.
Unde ești, tu Maurizia?
Cu Tine, Doamne.

"Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri şi când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: ‘Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută! Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă." (Evanghelia după Luca, 15:3-7)

marți, 22 ianuarie 2019

Imperfectă, dar iubită


Am înțeles cu greu ceva. Ceva ce mi-a luat
atât de mult timp și uneori încă îmi ia. Am înțeles că Dumnezeu nu caută perfecțiunea. Nu caută floarea rară din pădurea de cristal. Caută buruiana călcată în picioare cu ușurință. Mă caută pe mine, aia banală. Aia care face multe greșeli. Care cade mereu și care dă înapoi. Care își pitește durerea printre zâmbete. Mă caută pe mine. Varianta mea, nu varianta dorită de mine. Pe mine. Adevărul gol-goluț. Și adevărul despre mine nu e frumos. Și am luptat atât de mult să încerc să fiu altfel și știi de ce? Mă gândeam că, atunci când voi fi mai bine, abia atunci Dumnezeu va lucra cu mine sau mă va iubi mai mult. Mă gândeam că numai atunci mă va încuraja sau se va mândri cu mine. Mă gândeam că numai atunci când voi prelucra singură o variantă altfel, atunci aș fi avut niște puncte în plus. Dar am fost șocată să aflu într-un final că la El nu ține așa. Oh, nu. El mă vrea pe mine. Cea distrusă, nu cea întreagă. Cea bolnavă, nu cea sănătoasă. Cea urâtă, nu cea înfrumusețată. Cea respinsă și nedorită. Cea cu goluri și întrebări. Cea cu lacrimi și pete negre. El iubește să îmbrățișeze cioburile sparte ale inimii mele. Nu Îi este frică să se murdărească de noroiul împrăștiat prin sufletul meu. Nu Îi este rușine de mine. Și da, El vrea să lucreze cu mine așa cum sunt. Imperfectă. Rănită. Înlăturată. Harul Lui nu este prea mic și pentru mine. Este atât de mare încât a îmbobocit în plin ger o întreagă primăvară. A intrat în umbrele mele și a adus o dimineață. A atins durerea mea și au crescut cele mai bogate flori. Harul Lui nu a fost găsit în perfecțiunea mea, ci în cele mai joase adâncimi ale vieții mele. Asta e povestea mea. Asta poate fi povestea ta.


"Însă Isus i‑a auzit și le‑a zis: – Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci bolnavii". Matei 9:12

marți, 15 ianuarie 2019

Dragă tinere, nu îți irosi viața


Ai auzit de Carpe Diem. Seize the day.
Trăiește clipa. Însă mulți tineri înțeleg într-un mod atât de greșit această idee. Și eu am interpretat la fel de greșit aceste cuvinte, nu mă scot din socoteală.
Am văzut tineri care beau până își uită și numele. Adolescenți care se îmbată și care cred că sunt cei mai tari, cei mai șmecheri, the cool kids. Tineri care beau de dimineață până seara, trăind într-o mahmureală continuă, strigând tare, cu vorbe greoaie și nesigure: trăiește clipa! Am văzut cât de ușor se vând pentru o plăcere. Cu cât e mai repede, cu atât e mai bine. Cu cât nu simți mai deloc, cu atât devii mai indiferent, privind oamenii ca pe niște simple obiecte de uz general. Sexul se găsește la orice colț, dar se vinde atât de scump... Și totuși, tinerii strigă tare: Carpe Diem! Trăiește clipa! Poți fi mort pe dinăuntru, nu contează. Tu doar fă totul să pară la intensitate maximă. Folosește-te de oameni. Trăiește momentul pentru tine, indiferent de preț.
Știi ce e păcat? Că nu își văd valoarea. Se consideră atât de neimportanți încât recurg la a-și pune inima pe mod silențios. Ba nu, pe mod avion. De fapt, hai să nu o mai cotim, aruncă direct bateria. Nu se văd. Se uită în oglindă și nu se văd.
Carpe Diem nu înseamnă să trăiești momentul și atât. Înseamnă să trăiește momentul cu înțelepciune. Înseamnă să profiți sănătos și să câștigi ce este mai bun. Carpe Diem nu înseamnă distrugere. Înseamnă clădire.
Avem senzația că e timp. E destul timp. Da, poate că așa o fi. Dar nu îl irosi. Nu îți pierde vremea cu ce este toxic pentru tine pentru că într-o zi te vei trezi din beția aceasta care te-a amețit încetul cu încetul și vei vedea câte ai pierdut. Și s-ar putea să nu mai poți recupera. Da, trăiește clipa! Trăiește cu tot ce ai, cu tot ce ești, dar nu acolo. Oh, nu, nu acolo unde îți pierzi sufletul. Vei obosi atât de mult încât vei dori să nu te mai trezești niciodată. Și câți nu au făcut-o?
Ești de preț. Ești important. Ești valoros. Ești un cineva în această lume, nu un "ceva". Dacă cineva ți-a spus că nu are rost, că avem doar o viață și că este important să ne simțim noi bine, indiferent de metodă, te-a mințit. Cât te poți simți bine? Zece minute în pat? Cinci ore într-un bar? Doi-trei ani de relație cu cineva pe care nu iubești absolut deloc, dar ai ce lua de pe urma lui? Trei ore de reverie după un joint? Și după, când te trezești din toate astea, ce faci? Te simți la fel de bine? Ești împlinit? Ți s-a umplut golul acela? Nu? Atunci, înseamnă că nu trăiești clipa, ci o ucizi. Singur.
Trăiește cu folos, pentru că ai ce oferi! Ai un scop, nu ești pus la întâmplare. Nu renunța la a fi om. Renunță la mediul bolnav. Renunță la prieteniile dăunătoare. Renunță la a crede că trebuie să trăiești oricum. Trăiește momentul, nu îl îngropa.

vineri, 11 ianuarie 2019

Către stele, prin durere

Ad astra, per aspera.
De câte ori nu am folosit cuvintele acestea prin scrieri în ultimul timp. Dar parcă au prins rădăcini, tulpinile înălţându-se din ce în ce mai sus. Parcă fiecare zi se învârte în jurul aceluiaşi sens. 
Către stele, prin durere.
Şi ce facem cu zilele în care nu se mai vede nicio lumină? De unde ştiu că merg în direcţia cea bună atunci când întunericul acoperă până şi sclipirea astrelor? E un singur răspuns pe care îl păstrez de ani: mă aşteaptă Dumnezeu dincolo de stele. Chiar şi atunci când nici luna nu mai răsare, ştiu că merg unde trebuie, căci durerea nu îşi găseşte vindecarea în altă parte, în afară de Dumnezeu. Durerea merge spre El, căci ştie că nu durează o veşnicie suferinţa. Este numai o apariţie meterorică. Apare puternic, lăsând în urmă o coadă de foc, însă totul durează o secundă. Şi coada de foc da, lasă urme. Are un impact major. Lasă cicatrici. Lasă semne de întrebare. Lasă lacrimi. Dar este numai "apariţie meteorică". Vine şi se duce, luând cu ea ani. Dar ce mă aşteaptă dincolo sunt mai mult decât nişte stele. Este o dimineaţă care îmi va înflori şi îmi va lumina toate nopţile petrecute în aspera, în suferinţă. Şi toţi anii luaţi nu vor mai conta, căci Dumnezeu îi va preschimba în etern. 
Orice ar veni, ţinta este Cerul. Când oamenii vor să îmi facă rău, ţinta este Cerul. Când nu ştiu ce va aduce ziua de mâine, ţinta este Cerul. Când grădinile dăruite de tine primesc înapoi spini, ţinta este Cerul. Când mâna întinsă de tine este răsplătită prin pumn, ţinta este Cerul. Când nu înţelegi, ţinta este Cerul. Nu se poate să ajungi acolo fără a purta urmele cometelor. Nu se poate să traversezi lumea  pământie fără să ai albastrul în inimă. Aceasta este datoria noastră. Suntem purtătorii de lumină. Suntem cei care răsar pe cerul inimilor apuse stele veşnice.
Ad astra, per aspera. Lasă durerea să se îndrepte spre Dumnezeu, spre Cel care ştie cum să te conducă în direcţia cea bună chiar şi pe beznă. În râsete şi lacrimi, în melodii cântate şi în tăceri, în grele încercări sau în munţi cuceriţi, ad astra, per aspera. Către stele, prin durere.