duminică, 3 martie 2019

Fii sincer

Te-ai gândit vreodată să fii sincer cu tine? Eu nu. Cel puţin, nu în practică.
Am încercat să fiu perfectă. Să fac totul într-o ordine strictă, să mă pedepsesc singură pentru momentele mele de neascultare. La sfârşitul zilei, mă băgam în pat şi apăreau gândurile. Iar am eşuat. Iar nu a mers bine. Iar am mers pe lângă. Iar am dat înapoi. Iar am plecat departe, rătăcind. Iar am luat umbrele de mână, iar m-am pitit în noapte, iar şi iar şi iar. Apoi apăreau alte gânduri, că Dumnezeu nu mai are nicio treabă cu mine. De ce mă lupt dacă nu pot? De ce să încerc să fiu perfectă când pur şi simplu nu e pentru mine? Dumnezeu nu are treabă cu cei care cad mereu, cu cei care la sfârşitul zilei au făcut mai mult rău decât bine. Nu mi-am acceptat emoţiile. Uneori dădeam vina pe alţii. Alteori dădeam vina pe mine sau pe situaţie. Nu puteam crede că lui Dumnezeu Îi pasă de emoţiile mele, de ce trăiesc cu adevărat, ce gândesc sau simt.
Oare e posibil ca El să mă înţeleagă pe deplin?
Da.
Dar mi-a luat foarte mult timp. De multe ori, rugăciunile mele izvorau de pe buze, însă inima era agitată precum marea. Una gândeam şi alta simţeam. Una rosteam şi alta trăiam. Aşa că într-o zi I-am spus lui Dumnezeu cum stă treaba cu mine. Ce simt şi ce trăiri apasă pe suflet. Ce urăsc şi ce iubesc. Îţi spun sincer, în momentele acelea L-am simţit pe Dumnezeu mai aproape de mine ca oricând. Şi atunci am realizat cât de mult contează sinceritatea. În fond, Dumnezeu vrea relaţie cu mine. E ca atunci când între o fată şi un băiat este o relaţie bazată pe dragoste, respect, sinceritate şi fidelitate. Într-o relaţie este normal să spui ce eşti tu cu adevărat. Şi asta am ales să fac. Să îmi accept emoţiile, să le îmblânzesc sau să le trăiesc, nu să le îngrop, ignorându-le.
Dumnezeu ştie cel mai bine ce simt cu adevărat, aşa că îmi este cu mult mai uşor să-I spun pe şleau cum e viaţa mea. Şi atunci am înţeles că nu e nevoie de perfecţiune, ci de încredere. Încrederea că Lui Îi pasă de trăirile mele, că mi le acceptă, le înţelege şi mă va ajuta să fac ce este bine cu ele. Indiferent de ce simt, frică, mânie, ură, iubire, teamă, neîncredere, îndoială, indiferent de întrebările pe care mi le pun, Lui Îi pasă.
Nu trebuie să te forţezi. Fii sincer cu tine şi cu Dumnezeu. Este normal să simţi, dar nu este bine să ţii în tine şi să te ignori. Nu vei ajunge nicăieri. Pui capul pe pernă şi te iau durerile de cap, în loc să te linişteşti. Fii tu. Adu-ţi întreaga inimă, nu bucata aia frumoasă şi perfectă. Adu cioburile, frânturile, zdrobirile. Părţile negre, acelea pe care le piteşti chiar şi de tine. Priveşte cu adevărat în inima ta.

Spoiler alert!
Nu există perfecţiunea, nu o mai căuta. Lasă-L pe Dumnezeu să lucreze în imperfecţiunea ta. Numai acolo se găseşte frumuseţea.

duminică, 24 februarie 2019

Copacul de aducere-aminte


Mi-am ales un copac în care să îmi scriu
povestea. Scrijelesc câte o literă, câte un desen. În găurile copacului îmi adun lucrurile de preț, în frunze strâng lumina, în crengile goale îmi plâng întrebările toamna, în rădăcini mă încred.
Nu știu cum îți par din exterior, așa că aleg copacul să îmi fie mărturie. Copacul niciodată nu va avea o scoarță netedă. Alți copaci își doresc un exterior perfect, neted, iar în ochii lumii se prefac atât de bine. Nicio zbârcitură, nicio gaură, nicio pată din vremurile trecute. Însă numai Dumnezeu le știe rădăcina.
Eu nu aleg să mă prefac. Poate îți par bună, mărinimoasă, sfântă. Dar nu sunt. Îmi vezi coroana bogată, dar numai Dumnezeu știe de câte ori m-am împotrivit. De câte ori m-am certat cu El, de câte ori am urât ce făcea, de câte ori am răbufnit, de câte ori am ridicat pumnul, de câte ori am plâns și am urlat, m-am îndepărtat și am uitat de El. De câte ori am căzut și am păcătuit, de câte ori nu am ales calea greșită cu zâmbetul pe buze, numai să fac intenționat pe dos, crezând că așa Îl enervez. De câte ori am râs de alții și apoi mi-am plecat sfioasă capul în rugăciune, dar inima nu era îngenunchiată. De câte ori m-am dat ce nu sunt, nu am făcut ce spuneam, arătam cu degetul spre altul, fără să știu că celelalte trei îmi erau martore împotriva mea.
De atunci, mi-am ales un copac pentru ca oamenii să îl vadă. Este coloana mea infinită, cu inscripții și simboluri, cu zgârieturi și pete. Este coloana mea care se îndreaptă spre Cer, este copacul ale cărui ramuri prind Soarele. Nu sunt ce par a fi, așa cum spunea Minulescu. Sunt ceea ce sunt. Nu sunt perfectă, ci o păcătoasă iertată, cu un viitor nou.
Aș vrea ca atunci când îți spui că Dumnezeu nu primește oamenii murdari, să arunci o privire pe trunchiul copacului meu și să îmi citești povestea. Dincolo de litere, vei găsi harul. Și sper ca harul să te găsească și pe tine. Când te va găsi, să îți alegi un copac și să zugrăvești pe el nu doar părțile frumoase, ci totul. Astfel, vom crește spre infinit, ca niște copaci de aducere-aminte.

joi, 21 februarie 2019

Bucuriile pe care le ignorăm


Esența vieții stă în micile bucurii în care
dăm cu piciorul în fiecare zi pentru căutarea unei fericiri imense. O căutăm pe cea care e musai să ne lase cu gurile căscate și să ne taie respirația, pe când adevăratele bucurii ne dau o altă gură de aer proaspăt, inspirând și expirând cu mult mai ușor într-o viață în care multe alte lucruri vor cu tot dinadinsul să ne sufoce.
Știi, sunt bucuriile acelea mici pe care nu le vezi la început, dar îți dai seama la un moment dat că există cu adevărat. Și sper că le vei realiza și tu.
Am auzit oameni care au spus că abia așteaptă să vină căldura, să fie primăvară, să nu mai simtă frigul și asprimea iernii. Nu mică îmi fu mirarea când am văzut în cele două zile de când este soare pe cer, aceiași oameni care doreau căldură mergând lipiți de zidurile clădirilor, acolo unde este umbră și frig. Și atunci am înțeles că este nevoie ca gheața inimii să fie topită, nu cea din exterior. Am înțeles că simpla bucurie a unei raze de soare îmi poate schimba complet ziua.
Când a fost ultima dată când te-ai trezit mai devreme numai pentru a privi răsăritul? Știu, ești obosit. Dar uneori minunile se întâmplă atunci când ziua se îngână cu noaptea, când ești martor la spectacolul de culori care se schimbă deasupra ta, când Marele Artist pictează pe pânză o nouă capodoperă, amestecând acrilicele numai și numai pentru cei care se opresc o clipă, ridicându-și ochii și inima la Cer. Și atunci am înțeles că o astfel de bucurie văzută în timp ce orașul este încă adormit este un mic miracol care îmi schimbă viața. Și nu, nu m-am simțit mai obosită, ci a fost momentul în care mi-am încărcat bateriile cu adevărat.
Când a fost ultima dată când te-ai bucurat cu toată inima pentru un gest mărunt făcut de cineva pentru tine? Mai știi când ai râs atât de mult cu un prieten încât ai uitat pentru câteva clipe toate problemele avute pe cap? Când ai găsit la ofertă cărțile tale preferate sau când ți-a reușit într-un final rețeta mamei (chiar dacă tot a ei e mai bună)? Sau când ți-a dat drumul mai devreme de la muncă? Mai știi când o plimbare prin oraș sau în parc îți așeza gândurile? Sau când un simplu mesaj îți punea un zâmbet larg pe chip și în suflet. Mai știi când un "ce mai faci" chiar conta pentru tine? Când drumul până la mare niciodată nu a fost lung și obositor, având bucuria revederii ei în gând? Când te-ai bucurat de gustul cafelei, dar nu în grabă, ci chiar ți-ai făcut puțin timp pentru a o bea în liniște?
Îți sună ca ceva banal toate aceste lucruri? Află că sunt bucuriile peste care treci cu vederea mereu. Pe care le calci în picioare, strivindu-le în goana ta spre o fericire perfectă. Și sunt atât de multe, crede-mă! Sunt oamenii pe care îi întâlnești aparent întâmplător, prietenii pe care îi iubești, vânzătoarea de la pâine care mereu e bună cu tine, prăjiturile la care ai zis că renunți, dar e imposibil. Când erai copil, te bucurai de tot ce îți umplea inima de cântece. Se pare că este timpul să ne întoarcem sufletul în acele zile, spre a învăța să vedem ce este cu adevărat esențial. Și ce este esențial, e invizibil ochiului și simțit cu inima.
Bucură-te simplu și cu uimire. Viața poate fi grea, dar putem învinge fiecare zi cu un crâmpei de fericire adevărată.

vineri, 8 februarie 2019

Începe de aici


Când Dumnezeu îți sucește planurile,
întotdeauna o face spre binele tău, iar când Dumnezeu îți spune să faci ce trebuie acolo unde te-a așezat El, să fii mai mult decât sigur că rezultatul va fi unul măreț.
Ca oameni, avem anumite aspirații, anumite idealuri pe care le vrem îndeplinite într-o anumită perioadă de timp. Suntem diferiți și fiecare în parte are sau a avut un anumit vis sau poate chiar mai multe. Însă uneori se întâmplă ca Dumnezeu să îți schimbe drumul. Și eu am avut multe lucruri în cap și încă le mai am. De când eram micuță, am fost pasionată de plecări, de călătorii. Voiam să văd cu ochii mei, să pun și eu mâna, să aud cu urechea mea ceea ce alții afirmă. Voiam să adun multe, multe amintiri și cu cât am crescut, cu atât acest dor s-a intensificat. Nu de puține ori m-am pierdut de părinți în goana căutărilor mele, rămânând cu capul în nori și rătăcită în mintea mea de copil cu prea multe întrebări. De atunci nu s-au schimbat prea multe la mine din acest aspect. Între timp, îmi făcusem planuri, știam unde voiam să ajung, ce să fac și pe unde să îmi trasez drumul. Desenasem fiecare detaliu, știam ce culori se potrivesc pe pânza mea, aveam propriul procedeu de a mânui pensulele. Însă Dumnezeu s-a hotărât să adauge o nouă culoare în opera mea. Și nu mă așteptam la nuanța aceea. Nu puteam pleca. Nu puteam face călătoriile mult visate. De multe ori m-am întrebat de ce, spunându-I lui Dumnezeu în rugăciuni cât de mult îmi doresc. Însă nuanța aleasă de El nu s-a șters. Era tot acolo. Între timp, s-au adăugat alte culori. Priveam cum Dumnezeu conturează altceva și eu numai mă uitam și speram să își schimbe gândirea. Dar nu a făcut-o.
Și atunci m-am întrebat de ce nu pot face ceva. De ce alții au putut și eu nu. De ce unora le-a deschis ușa dorită și la mine le închisese, rând pe rând, pe toate. Am plâns. M-am enervat. Mă gândeam de ce am fost condamnată să trăiesc cu un asemenea dor în inimă și să nu pot face nimic. Însă cu timpul, am înțeles.
Am întâlnit oameni cu care trebuia să mă întâlnesc. Oameni faini, frumoși, minunați. Oameni care aveau nevoie de mine. Aveau nevoie de lumina izvorâtă de Dumnezeu. De o vorbă caldă, de o încurajare, doar de un zâmbet. Uneori mă întrebam ce caut aici, de ce sunt aici. Și am aflat că e nevoie de mine unde sunt. Cu toate că sunt momente în care îmi doresc să nu fi fost așa, privesc la cei din jur și zâmbesc.
Poate ești ca mine. Te afli în același punct. Îți pui întrebări și te gândești dacă lui Dumnezeu Îi pasă de ce ai vrea tu. Eu îți spun că da. El știe cum m-a creat pe mine. Zăpăcită, cu mintea în aer, cu un mare dor de ducă. Cu un dor de a scrie din inimile oamenilor, pentru oameni. Știe cum sunt, știe cu cine are de-a face. Și sigur zâmbește, ba chiar râde. Pentru că, în același timp, e nevoie să îmi încep povestea din acest colț, nu din altă parte. E nevoie să fac ceea ce mi-a fost dat din punctul acesta. Uneori nu îmi place. Dar știu că la final merită. Și într-o zi, voi face ce mi-am propus. Știu din ce sunt făcută. Țărână amestecată cu pulbere de soare și cer.
Așa și tu. Dumnezeu te-a pus acolo cu un scop. Ți-a închis ușa cu un motiv. Ți-a sucit planul pentru ceva mai bun. Mai profund. Privește în urmă și caută clipele în care întâlnirea cuiva cu tine a schimbat situația. Iar la final, vei vedea că viața ta pictată de Dumnezeu este cu adevărat o operă de artă.


marți, 5 februarie 2019

Inimă, tăcere


I-am zis inimii să tacă. Dar cum să facă
asta? Nu știe. Îmi pare rău că nu știe să tacă. Îmi pare rău că tresare atunci când nu trebuie. Îmi pare rău că se sfărâmă numai din cauza mea. Da, uneori eu sunt de vină.
I-am zis inimii să tacă. Să privească de pe acoperișul blocului vieții ei și să privească noaptea în ochi. De ce o face din nou? Doar i-am interzis cu desăvârșire. Știe cum a fost, la ce se gândește iar? Oare nu știe că se va sparge în cioburi ca atunci? Îmi spune că acum e diferit. Dar nu e. Mă face să râd, dar eu vreau să tacă.
Și nu poate. Oh, Doamne, de ce nu poate? Pun mâna pe piept și o simt cum se zbate, simt o mare care se agită în ea, simt cum se izbesc valurile. I-am zis să înceteze, dar nu sunt sigură că vreau asta, iar nesiguranța mă doare mai tare decât orice.
I-am zis să tacă, dar vrea să vorbească. Vrea să dea drumul la timpul zilelor pierdute în liniște, ferecate cu grijă și frică. Iar acum vrea să își facă auzit glasul. Trebuie să o opresc. Trebuie să existe un mecanism.
Inimă, taci. Totuși, dacă alegi să spui ceva, îmi cer iertare de pe acum. Te avertizez, s-ar putea să te întorci în cârje. Te rog, mai așteaptă. Mai liniștește-te. Privește-ți cicatricile. Ascultă orchestra trecutului. Ascultă la momentele acelea. De sus, de la înălțime, ascultă-le. Privește noaptea în ochi și fii tare.


vineri, 25 ianuarie 2019

Unde ești?


Mă striga pe nume cu atâta durere. Mă
căuta și mă căuta, însă eu nu mă lăsam găsită. Știa unde sunt. Știa pe ce drum hoinăream vesel spre pieire. Mă striga, dar nu Îl auzeam, căci muzica umbrelor îmi făcea inima să danseze puternic.
Unde ești? Oh, fată dragă, unde ești?
Așa se plimba Dumnezeu în grădină și striga. Dar știa unde sunt. Și Îl durea atât de tare, încât și pietrele, dacă ar fi putut, ar fi plâns. Eu eram acolo, prinsă în zumzetul dulce-amărui. Fugeam de El. Știam de ce o fac. Credeam că am motive. Dar ce nebun gândeam... Cum poți să ai motive să fugi de singura Lumină care te poate salva? Dar fugeam. Și cumva mă bucuram că Îi fac în ciudă. Totuși, niciun motiv nu L-a oprit să mă caute, ci cu fiecare respingere voia să vină și mai aproape, căci știa că fiecare refuz însemna o frângere imensă a inimii mele. Nu spuneam nu pentru că numai așa voiam, ci pentru că eram atât de rănită încât credeam că nici Dumnezeu nu ar vrea să mai aibă de-a face cu mine. Și respingerea mea era, de fapt, durerea manifestată într-un mod diferit. Dumnezeu știa. Și de aceea a continuat să mă strige. Cu fiecare noapte trecută, cu fiecare somn vegheat de El, privea cu dragoste și mă întreba unde sunt.
Unde să fiu, Doamne? În pământ, acolo m-am ascuns. În lacrimi sunt prăbușită, în întrebări și frici. Aici sunt. Chiar vrei să intri în lumea mea pierdută? Pentru că... Ăsta e răspunsul la întrebarea Ta. Unde sunt? Sunt pierdută.
Și atunci, a zâmbit. Și atunci, în suflet a răsărit ceva. Speranța? Da. Iertarea? Cu siguranță. Pacea? Și aceea. Dar cel mai important, a răsărit viața.
Unde ești, tu Maurizia?
Cu Tine, Doamne.

"Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri şi când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: ‘Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută! Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă." (Evanghelia după Luca, 15:3-7)

marți, 22 ianuarie 2019

Imperfectă, dar iubită


Am înțeles cu greu ceva. Ceva ce mi-a luat
atât de mult timp și uneori încă îmi ia. Am înțeles că Dumnezeu nu caută perfecțiunea. Nu caută floarea rară din pădurea de cristal. Caută buruiana călcată în picioare cu ușurință. Mă caută pe mine, aia banală. Aia care face multe greșeli. Care cade mereu și care dă înapoi. Care își pitește durerea printre zâmbete. Mă caută pe mine. Varianta mea, nu varianta dorită de mine. Pe mine. Adevărul gol-goluț. Și adevărul despre mine nu e frumos. Și am luptat atât de mult să încerc să fiu altfel și știi de ce? Mă gândeam că, atunci când voi fi mai bine, abia atunci Dumnezeu va lucra cu mine sau mă va iubi mai mult. Mă gândeam că numai atunci mă va încuraja sau se va mândri cu mine. Mă gândeam că numai atunci când voi prelucra singură o variantă altfel, atunci aș fi avut niște puncte în plus. Dar am fost șocată să aflu într-un final că la El nu ține așa. Oh, nu. El mă vrea pe mine. Cea distrusă, nu cea întreagă. Cea bolnavă, nu cea sănătoasă. Cea urâtă, nu cea înfrumusețată. Cea respinsă și nedorită. Cea cu goluri și întrebări. Cea cu lacrimi și pete negre. El iubește să îmbrățișeze cioburile sparte ale inimii mele. Nu Îi este frică să se murdărească de noroiul împrăștiat prin sufletul meu. Nu Îi este rușine de mine. Și da, El vrea să lucreze cu mine așa cum sunt. Imperfectă. Rănită. Înlăturată. Harul Lui nu este prea mic și pentru mine. Este atât de mare încât a îmbobocit în plin ger o întreagă primăvară. A intrat în umbrele mele și a adus o dimineață. A atins durerea mea și au crescut cele mai bogate flori. Harul Lui nu a fost găsit în perfecțiunea mea, ci în cele mai joase adâncimi ale vieții mele. Asta e povestea mea. Asta poate fi povestea ta.


"Însă Isus i‑a auzit și le‑a zis: – Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci bolnavii". Matei 9:12

marți, 15 ianuarie 2019

Dragă tinere, nu îți irosi viața


Ai auzit de Carpe Diem. Seize the day.
Trăiește clipa. Însă mulți tineri înțeleg într-un mod atât de greșit această idee. Și eu am interpretat la fel de greșit aceste cuvinte, nu mă scot din socoteală.
Am văzut tineri care beau până își uită și numele. Adolescenți care se îmbată și care cred că sunt cei mai tari, cei mai șmecheri, the cool kids. Tineri care beau de dimineață până seara, trăind într-o mahmureală continuă, strigând tare, cu vorbe greoaie și nesigure: trăiește clipa! Am văzut cât de ușor se vând pentru o plăcere. Cu cât e mai repede, cu atât e mai bine. Cu cât nu simți mai deloc, cu atât devii mai indiferent, privind oamenii ca pe niște simple obiecte de uz general. Sexul se găsește la orice colț, dar se vinde atât de scump... Și totuși, tinerii strigă tare: Carpe Diem! Trăiește clipa! Poți fi mort pe dinăuntru, nu contează. Tu doar fă totul să pară la intensitate maximă. Folosește-te de oameni. Trăiește momentul pentru tine, indiferent de preț.
Știi ce e păcat? Că nu își văd valoarea. Se consideră atât de neimportanți încât recurg la a-și pune inima pe mod silențios. Ba nu, pe mod avion. De fapt, hai să nu o mai cotim, aruncă direct bateria. Nu se văd. Se uită în oglindă și nu se văd.
Carpe Diem nu înseamnă să trăiești momentul și atât. Înseamnă să trăiește momentul cu înțelepciune. Înseamnă să profiți sănătos și să câștigi ce este mai bun. Carpe Diem nu înseamnă distrugere. Înseamnă clădire.
Avem senzația că e timp. E destul timp. Da, poate că așa o fi. Dar nu îl irosi. Nu îți pierde vremea cu ce este toxic pentru tine pentru că într-o zi te vei trezi din beția aceasta care te-a amețit încetul cu încetul și vei vedea câte ai pierdut. Și s-ar putea să nu mai poți recupera. Da, trăiește clipa! Trăiește cu tot ce ai, cu tot ce ești, dar nu acolo. Oh, nu, nu acolo unde îți pierzi sufletul. Vei obosi atât de mult încât vei dori să nu te mai trezești niciodată. Și câți nu au făcut-o?
Ești de preț. Ești important. Ești valoros. Ești un cineva în această lume, nu un "ceva". Dacă cineva ți-a spus că nu are rost, că avem doar o viață și că este important să ne simțim noi bine, indiferent de metodă, te-a mințit. Cât te poți simți bine? Zece minute în pat? Cinci ore într-un bar? Doi-trei ani de relație cu cineva pe care nu iubești absolut deloc, dar ai ce lua de pe urma lui? Trei ore de reverie după un joint? Și după, când te trezești din toate astea, ce faci? Te simți la fel de bine? Ești împlinit? Ți s-a umplut golul acela? Nu? Atunci, înseamnă că nu trăiești clipa, ci o ucizi. Singur.
Trăiește cu folos, pentru că ai ce oferi! Ai un scop, nu ești pus la întâmplare. Nu renunța la a fi om. Renunță la mediul bolnav. Renunță la prieteniile dăunătoare. Renunță la a crede că trebuie să trăiești oricum. Trăiește momentul, nu îl îngropa.