joi, 31 august 2017

Către fata care nu este niciodată apreciată

Am avut gândurile acestea scrise în
inimă de ceva timp, doar că m-am gândit că acum este momentul să le public.
Draga mea, nimic din ceea ce faci nu este în zadar. Poate că muncești zile întregi, iar nopțile nu mai sunt demult odihnitoare. Încerci în fiecare zi să îți faci treaba din ce în ce mai bine, dar ai obosit. Parcă nimeni nu te încurajează să înaintezi, nimeni nu îți spune cât de frumos lucrezi. Ai vrea să renunți, nu-i aşa? Ce rost are să faci atâtea, dacă nimeni nu aruncă o privire? Observi cum alte persoane sunt aplaudate, apreciate, iubite pentru ceea ce fac.
Stii, nu toți te vor încuraja, dar asta nu înseamnă că trebuie să te oprești. Tu ai un dar. Poate şti să desenezi, poate ai o caligrafie frumoasă, făcând fel de fel de ilustrații. Poate ai fost binecuvântată cu o voce deosebită. Poate scrii şi publici gândurile, trăirile şi tot ceea ce simți. Poate îți place să lucrezi cu copiii, să îi înveți. De ce să renunți din a face ceea ce ti-a fost dat să faci?
Felul tău de a lucra este unic. Darul tău este unic. Nu îți tăia singură aripile date de Dumnezeu. Cu ele poți zbura departe, departe, până la Cer. Oricum, nu Cerul este limita, ci sufletul tău. Vei zbura şi vei crea cât permiți tu. Dacă privești mereu în jos, la oamenii care te descurajează, care arată mereu cu degetul spre greselile tale, dacă te lasi condusă de eșecurile din trecut, dacă îți spui că nu poți, atunci nu vei realiza prea multe.
Nu trebuie să continui datorită aprecierilor. Tu continuă pentru că, prin darul tău, poți schimba pe cei din jurul tău. Tu continuă, punând dragoste în tot, chiar dacă nimeni nu observă. De fapt, hai să îți spun ceva: vede Dumnezeu. El vede câte faci şi câți îți sunt alături. El vede toate acele lucruri "mici" la care construiești zilnic. În fiecare zi îți desenează pe cer atâtea desene, dar cine îsi aruncă ochii spre ce a pictat El? Ai văzut cum se îmbină culorile în apus? Sau cum se schimbă nuanțele la răsărit? Şi totusi, cerul continuă să picteze în fiecare moment, chiar daca noi uităm să ne bucurăm de asemenea tablouri.
Nu renunța. La un moment dat, cineva te va admira. Sunt sigură că şi acum sunt persoane care fac asta, dar ai tendința să te concentrezi pe ce este negativ. Cineva va vedea ce ai făcut, se va opri în loc şi va păstra în inimă mesajul tău. Nu trebuie să te aplaude toți. Investește în ceea ce ai primit şi nu vei mai regreta o clipă. Continuă să visezi imposibilul, continuă să trăiești fiecare zi, cu bune şi cu rele, iubind, dăruind şi zburând pe aripile vântului, cu Dumnezeu.

joi, 24 august 2017

Cinci intrebari pe care trebuie sa ti le pui inainte de a posta un selfie

Aveam 13 ani, iubeam viata si doream cu disperare sa atrag atentia unui anumit baiat. Dupa o
saptamana de tabara crestina, imi asteptam parintii pe terenul de sport, pentru a ma lua. Stiam ca masina putea ajunge in orice moment, asa ca trebuia sa actionez rapid. Cu un nod in stomac si cu ochii pe tipul acela, am facut o miscare. Am mers spre B. si i-am dat o poza tip buletin, cu mine. Fara rusine. Fara regrete. Voiam sa ma observe.
El, fiind tipul acela dulce de baiat de 13 ani, mi-a luat poza si m-a complimentat. A raspuns exact asa cum speram. A "apreciat" si "comentat" si ma simteam asa de bine in acel moment.

Privind in urma, vad foarte clar motivatia mea. Principalul motiv pentru care i-am daruit lui B. poza mea a fost pentru a ma simti eu bine. Voiam admiratie. Voiam atentie. Voiam aprobarea lui, iar "selfie"-ul era drumul spre ceea ce imi doream.
Sunt sigura ca sunt cateva fete care se regasesc in aceasta poveste. Poate nu dai poze de tip buletin (ceea ce ar fi putin cam ciudat in ziua de azi), dar faci ceva mult mai modern, care se aseamana cu ce am facut eu.

Acum ceva timp, am vazut un selfie postat de o fata crestina. Poza era fixata pe trupul ei, fata fiind aproape taiata. ("cropped" suna mai bine). Purta un outfit provocator, iar poza se concentra in jurul formelor ei.
Nu m-as fi gandit prea mult la poza, tinand cont ca le vezi cam peste tot. Dar ce mi-a atras atentia a fost descrierea pozei: sub poza scrisese cateva versete biblice, in care era vorba despre bucuria in Dumnezeu. M-am intrebat oare cum un selfie de genul acela m-ar fi ajutat (sau pe altii care ar fi privit poza) sa ma concentrez pe Dumnezeu? Cum? Fata aceea chiar era inocenta sau se folosea de versete pentru a se justifica?
Mi-as fi dorit sa fie o poza rara, dar nu e.
Pozele acestea au devenit asa de obisnuite incat am simtit ca trebuie sa vorbesc despre asta. Fetelor, de ce postam pe retelele de socializare poze care striga "Priviti la noi! Uite cum m-am imbracat! Uite ce corp frumos am! Uite ce draguta sunt! Uite ce abdomen am!"?
Trebuie sa facem un pas in spate si sa ne intrebam de ce simtim nevoia sa atragem atentia in felul acela. Increderea si siguranta in Hristos sunt asa de scazute incat trebuie sa atragem atentia pe retelele de socializare? Chiar credem ca, daca punem un verset sub o poza sexy, ii vom apropia pe ceilalti de Dumnezeu?

In loc sa pierdem orele pentru acel "perfect selfie", hai sa iti iei cateva minute libere pentru a-ti trece obiceiurile de postare printr-un filtru. Mie imi place sa il numesc "Selfie-ul inimii". Aceste intrebari te vor ajuta sa iti alegi cu atentie poza:
1. De ce ai vrea ca ceilalti sa iti vada poza?
2. Voi fi dezamagita daca nu voi primi un anumit numar de aprecieri/comentarii?
3. De cate ori dau refresh la poza pentru a vedea cate likeuri am?
4. Ma voi intrista daca o anumita persoana nu va aprecia/comenta poza postata de mine?
5. Va fi Hristos onorat prin felul in care ma prezint in poza?

Te provoc sa folosesti acest filtru in momentul in care vei dori sa pui o poza. Nu urma pasii acestei societati, postand orice. Fii sincera in momentul in care vei raspunde celor 5 intrebari.

*Articol preluat si tradus de pe site-ul GirlDefined*

miercuri, 23 august 2017

Meloman pentru o zi: Familia Timofte- Vino cu noi




Mi-e dor de copilarie

Ieri a fost o zi frumoasa. Mi-am dat seama ca nu ai nevoie de prea multe pentru a fi fericit.
Ieri mi-am adus aminte de copilarie. Imi luasem cana preferata, mi-am facut un 3 in 1 cu frisca si un
pic mai mult zahar pentru ca asa imi place, sa fie dulce si m-am asezat pe canapea, privind pe geam, ca de obicei. Deja simt cum vine toamna, usor, cu pasi mici, dar siguri.
In timp ce priveam pe fereastra, am vazut o fetita de 7 ani. Eram eu, fugind pe strazi. Brusc, mi s-a facut dor de copilul din mine.
Aveam doua codite bine stranse sus si un zambet stirb, cu dinti care picau si cresteau la loc. Cui ii pasa ca nu aveam un zambet frumos? Mie nu. Radeam toata ziua, tuturor, fara sa pun mana la gura. Aveam un zambet frumos, venit din inima.
Nu stateam locului. Nu exista zi in care sa nu ajung acasa cu ciorapii rupti, trebuia sa existe cel putin o gaura in genunchi. Ah, si cate bube aveam... in cot, in genunchi, palmele erau zgariate din cauza incercarilor mele de a ma catara in copaci. Cate pisici nu mi-au trecut prin brate, cat imi doream sa zbor pe un cal maro, cu pete albe... Ma visam ca zbor pe campuri, cu o rochie lunga, avand parul in vant, ducandu-ma departe... Inca visez la asta.
Cand eram mica, imi era groaza de matmatica, de cifre, de tot ce tinea de ele. In schimb, adoram literatura, imi placea sa citesc cu voce tare, clar din carti, adoram sa privesc pe geamurile mari din clasa, erau multi copaci si toamna o adoram, o gustam atat cat puteam.
Cand eram mica, ma jucam cu tiganii. Aveam gasca mea si tare mai radeam cu ei, in parc. Toata lumea se uita urat la noi, dar cui ii pasa cand esti copil? De ce sa imi pierd timpul "etern" privind la zmei, cand noi cuceream lumea pe tobogane?
Aveam mainile pline de abtibilduri de la guma, in casa cantam toata ziua Hi-Q, le stiam toate melodiile. Plangeam daca pierdeam un episod din "Viata cu Louie", zburam pe bicicleta, in parcuri cantam singura.
Cand am fost mica, mi-a placut de un baiat din clasa si ca sa ii arat ca imi e simpatic, ii aduceam la banca, in fiecare zi, laptele si cornul, doar pentru un zambet si un "multumesc". Eh, asta da gest de iubire.
Mi-e dor de copilarie. Zilele nu se scurgeau asa de repede, melodiile erau mai frumoase, topaiam oriunde si oricand imi poftea inima. Lacrimile curgeau pe obraji atunci cand ma certam cu cea mai buna prietena sau atunci cand trebuia sa ma culc la pranz, iar eu nu voiam. Mi-e dor sa am un oracol si atunci cand trebuia sa il dau unui anumit baiat, sa imi stea inima in loc. Mi-e dor de gasca mea, de locul nostru secret, de rasetele care rasunau in tot cartierul. Mi-e dor de copiii mici, care acum sunt mari, de pufuletii care nu mai au acelasi gust, de fantana in care ma priveam mereu, de locul unde ma suiam sa vad tot satul, unde era o biserica mare, alba, iar sunetul clopotelor si linistea din gradina ma urmaresc si astazi. Mi-e dor sa imbratisez cu aceeasi libertate, sa desenez felicitari in fiecare zi si sa le daruiesc celor dragi, sa adorm repede dupa o zi lunga de alergat, sa simt pamantul moale, rece sub picioare.
Mi-e dor de fetita cu doua codite stranse sus, cu zambet stirb si ochi ca cerul de senini. Mi-e dor de ciorapii rupti, de gustul eugeniilor, de oamenii mici care acum sunt mari.
Iata, tot povestind, mi-am terminat cafeaua. Se pare ca trebuie sa inchid iar cufarul si sa ies in lumea oamenilor seriosi, in care se ascund copiii de altadata, cu doruri dupa basme si castele construite acum multi ani.

luni, 21 august 2017

Cele mai importante lucruri

Am stat putin retrasa in ultimul timp.
Am vrut sa fac liniste in mine, sa vad un drum, unul care se afla tot in ceata. Am vrut sa vad ce a picat din inima si ce a adunat. Nu am mai scris in caiete, nici pe blog, nu am mai scris nicaieri, dar in sufletul meu se strangeau randuri si cuvinte.
Am realizat ca noua ne este teama sa vorbim, sa stam fata in fata si sa spunem ce avem pe inima. Stii, cuvintele nerostite ingreuneaza inima. Daca simti ca trebuie sa spui ceva, de ce stai pe loc? Daca e ceva de pierdut, aceea este sansa ta de a vedea ce s-ar intampla "daca..."
Ne este teama sa privim oamenii in ochi, sa cautam o luminita in ei. Ne este teama ca vom gasi intuneric si priviri de piatra, dar poate totul este in mintea noastra. Poate este nevoie de lumina ta intr-o inima franta. Pana la urma, toti avem inimi facute bucati, doar ca in unele se afla lumina si flori si viata. In unele inimi este Dumnezeu.
Ne este teama sa radem si sa ne aratam zambetul. Ne privim fix, fara sa ne dam seama ce purtam in noi, un chip de lut fara expresii. Oare daca am zambi, nu am insenina putin o persoana?
Ne este teama sa imbratisam, sa dansam de fericire, sa iubim. Avem mintea plina de prejudecati si frici. Daca nu va fi bine? Daca gresesc, facand acest pas? Daca imi va frange inima? Daca vor rade de mine? 
Am inteles ca cele mai importante lucruri nu se vad, ci se simt. Cele mai frumoase lucruri apar atunci cand deschidem inima, impreuna cu ochii. Cand rasare soarele si simtim caldura lui. Da' chiar: cum ar fi fost sa nu mai rasara soarele, din teama ca ar arde prea tare? Sau poate ca i-ar fi fost teama de nori? Si totusi, el e sus pe cer in fiecare dimineata, stralucind cu putere, indiferent de zi. 
Cele mai frumoase lucruri apar atunci cand nu ne vom mai deschide la orice ploaie umbrela, mergand prin ea, razand. Cand vei iubi liber, tot ce te inconjoara. Cand vei ierta si vei oferi buchete de flori din inima. Cele mai importante lucruri nu sunt lucruri. Sunt pasi pe care nu ii facem, cuvinte pe care nu le spunem, vise pe care nu le implinim. Ce te costa sa faci toate acestea? Ce te costă sa fii om?
Eu am sa incerc sa imi înving temerile. Poate voi primi răspunsuri negative, poate ma vor durea anumite alegeri. Dar măcar stiu ca mi-am trăit viața, fara sa ma intreb "oare cum ar fi fost DACĂ". Am sa iubesc până la sfarsitul vietii si dincolo de ea tot ce e frumos si plin de Cer. Vreau amintiri frumoase, lacrimi prin care pot mângâia pe altii. Vreau sa închid ochii cu gândul că s-s meritat totul.

vineri, 11 august 2017

La vremea ta

Uneori, ai senzatia ca ceea ce faci nu e destul sau nimeni nu te observa. Incepi sa privesti la altii, la
munca lor si observi cum sunt aplaudati, primind laude, iar tu te zbati, incercand sa dai tot ce ai mai bun din tine, dar tu esti in umbra. Tu nu esti ca ei. Nu-i asa ca acesta este primul gand care iti apare in minte?
Comparatia.
Comparatia iti fura bucuria.
"El este ca un pom sadit langa un izvor de apa, care isi da rodul la vremea lui...".
Daca privesti mereu in curtea vecinului, nu vei fi niciodata bucuros de ceea ce faci. Tu trebuie sa cresti, iar asta nu se va intampla daca te hranesti mereu cu roadele altora. Cred ca viața e cu adevarat frumoasă atunci cand esti multumit. Când nu mai privesti in curtea vecinului, privindu-i iarba verde. Când din putin faci o mare comoară, pe care nu o ascunzi de ceilalți, dar in inima ta e bine îngropată. Cred ca asta e fericirea si mereu am crezut ca se afla undeva departe si oboseam alergând dupa ea, mai intrebam pe unul-altul daca stie drumul si am rătăcit, dorind sa am ce au ei.
Nu privi la ceilalti. Munca ta e doar a ta. Ce ti-a fost dat sa faci, doar tu poti face. In momentul in care vei multumi pentru darul primit si in momentul in care vei lucra cu bucurie, nu pentru competitie, atunci vei face roade la vremea ta. Pana atunci, nu te astepta ca Dumnezeu sa iti daruiasca mai mult daca tu nu pretuiesti daruirea unui pahar cu apa unui copil.
Un copac nu priveste la altii cum fac roade si nici nu se plange. El creste in liniste, fara aplauze, batut de ploi si furtuni, crescand in arsita zilei, iar la momentul potrivit, nu cand vrea el, face roade cu care bucura pe multi.
Tu lucreaza cu toata inima, fara sa renunti, arunca samanta, arunca lumina si dragostea, foloseste ce ti-a fost daruit, nu ingropa talantul, doar pentru ca X si Y au mai multe aprecieri. Dumnezeu iti rasplateste, chiar daca omul nu vede. Daca ai atins o singura inima, asta e de ajuns. O inima ai schimbat. La vremea ta, vei da roade si multi se vor bucura de tine. Am inteles ca totul sta in puterea mea de a alege sa vad grăuntele de bine din tonele de rău. Sa pot sa ma bucur de mine, de Cer, de toti si sa dau tot ce am mai bun din mine. Ah, si sa nu uit sa zâmbesc cu adevarat, cu toata inima. Sa fac buchete din bucurie si mulțumire si sa dăruiesc tuturor, in fiecare zi.

miercuri, 9 august 2017

Melodii

Sunt atâtea melodii în fiecare persoană, dar cine să le cânte? Ne e teamă să lăsăm simfoniile să iasă din inimă, păstrând gamele în mintea noastră. Ne e teamă să ne exprimăm. Ce va zice unul? Ce va spune celălalt?  În fiecare persoană sunt anumite note, unele mai joase, pline de taine, de uşi care vor să fie deschise,
de nopți nepătrunse, care vor să fie înțelese, de suflete pitite şi colorate de câte un dor. Mai sunt note înalte, care te poartă pe culmi, fugind după soare, cu flori în inimi, desenand cu creta în urma ta.
Mai sunt melodii care vor să fie ascultate şi ai încercat să le canti, dar nimeni nu a băgat de seamă ce poveşti ascunzi. Alții, în schimb, au fost atenți, dar s-au oprit la greselile tale. Dar sunt câteva persoane care au iubit şi au ținut minte ce ai spus, chiar dacă ai şovăit si te-ai încurcat, greşind câteva note. Şi, în timp ce unii te arătau cu degetul şi râdeau de tine, au fost câteva persoane care s-au ridicat în picioare şi te-au aplaudat. Atunci te-ai uitat la ei, ai zâmbit şi, poate pentru prima dată, ai simțit că poți. Că merită sa compui in continuare, deoarece melodiile din tine nu sunt în zadar, că ar trebui să trăiești mai mult. În fond, o viață ai. Pe cât e de lungă, pe atât e de scurtă.
În viață nu contează cât canti, ci cum. Îmi aduc aminte că, acum cateva luni, prin primăvară, ploua foarte tare, era frig si nimeni nu era pe afară. Florile de liliac erau peste tot. Mergeam, iar in tot haosul acela, am auzit-o. O mierla. Era pe un stâlp, fix in ploaie, în frig si vant. M-am oprit in mijlocul drumului si m-am uitat la ea. Cântecul ei era superb. A trebuit sa plec, insa mesajul ei mi-a rămas pana in ziua de azi.
Când trec printr-o furtună, recunosc ca prima data aleg sa ma plâng. De vreme, de ploi, de lacrimi, de probleme, de toate. Dar aproape niciodata nu aleg sa cant prima data. Sa ma bucur cand vijelia e prea mare. Sa arăt credință si curaj intr-o lume care decade încetul cu încetul.
La sfarsitul zilei, contează daca ai stat in ploaie si ai facut un curcubeu cu lumina si melodia din inima ta. Cine stie, poate la un moment dat se va opri cineva in mijlocul drumului si te va admira, păstrând cântecul tau o viață întreagă.

Meloman pentru o zi: Tori Kelly- Hollow




vineri, 4 august 2017

Dumnezeu nu are nevoie

Dumnezeu nu are nevoie de cântăreți
perfecți, ci de oameni din a căror viață El poate face o melodie veșnică.
Dumnezeu nu are nevoie de scriitori pricepuți şi nici de idei sclipitoare, ci are nevoie de oameni prin care El poate scrie cele mai frumoase capitole, în cuvinte simple şi fapte adevărate.
Dumnezeu nu are nevoie de oratori, ci de oameni prin care poate înviora, îndulci, mustra cu dragoste sau îndrepta cu blândețe.
Dumnezeu nu are nevoie de oameni care să arate cu degetul, criticand, ci are nevoie de oameni care să ajute, iubind.
Dumnezeu nu are nevoie de inimi pline de ură, ci de oameni cu inimi mari, încăpătoare, care să primească tot ce e mai frumos, chiar dacă frumusețea vine prin încercări.
Dumnezeu nu are nevoie de oameni care să predea lecții, netrăind ce spun. Dumnezeu nu are nevoie de vorbe, ci de fapte.
Are nevoie de oameni care visează, care îndrăznesc să coloreze lumea, care spun "da" la chemare. Are nevoie de oameni care să meargă pe valuri, să înoate sub ele, să danseze prin furtuni. Are nevoie de oameni care să râdă, să plângă, să simtă, să fie oameni.
Dumnezeu are nevoie de mine si de tine, de oameni mici cu inimi mari, pline de Cer.