miercuri, 23 august 2017

Mi-e dor de copilarie

Ieri a fost o zi frumoasa. Mi-am dat seama ca nu ai nevoie de prea multe pentru a fi fericit.
Ieri mi-am adus aminte de copilarie. Imi luasem cana preferata, mi-am facut un 3 in 1 cu frisca si un
pic mai mult zahar pentru ca asa imi place, sa fie dulce si m-am asezat pe canapea, privind pe geam, ca de obicei. Deja simt cum vine toamna, usor, cu pasi mici, dar siguri.
In timp ce priveam pe fereastra, am vazut o fetita de 7 ani. Eram eu, fugind pe strazi. Brusc, mi s-a facut dor de copilul din mine.
Aveam doua codite bine stranse sus si un zambet stirb, cu dinti care picau si cresteau la loc. Cui ii pasa ca nu aveam un zambet frumos? Mie nu. Radeam toata ziua, tuturor, fara sa pun mana la gura. Aveam un zambet frumos, venit din inima.
Nu stateam locului. Nu exista zi in care sa nu ajung acasa cu ciorapii rupti, trebuia sa existe cel putin o gaura in genunchi. Ah, si cate bube aveam... in cot, in genunchi, palmele erau zgariate din cauza incercarilor mele de a ma catara in copaci. Cate pisici nu mi-au trecut prin brate, cat imi doream sa zbor pe un cal maro, cu pete albe... Ma visam ca zbor pe campuri, cu o rochie lunga, avand parul in vant, ducandu-ma departe... Inca visez la asta.
Cand eram mica, imi era groaza de matmatica, de cifre, de tot ce tinea de ele. In schimb, adoram literatura, imi placea sa citesc cu voce tare, clar din carti, adoram sa privesc pe geamurile mari din clasa, erau multi copaci si toamna o adoram, o gustam atat cat puteam.
Cand eram mica, ma jucam cu tiganii. Aveam gasca mea si tare mai radeam cu ei, in parc. Toata lumea se uita urat la noi, dar cui ii pasa cand esti copil? De ce sa imi pierd timpul "etern" privind la zmei, cand noi cuceream lumea pe tobogane?
Aveam mainile pline de abtibilduri de la guma, in casa cantam toata ziua Hi-Q, le stiam toate melodiile. Plangeam daca pierdeam un episod din "Viata cu Louie", zburam pe bicicleta, in parcuri cantam singura.
Cand am fost mica, mi-a placut de un baiat din clasa si ca sa ii arat ca imi e simpatic, ii aduceam la banca, in fiecare zi, laptele si cornul, doar pentru un zambet si un "multumesc". Eh, asta da gest de iubire.
Mi-e dor de copilarie. Zilele nu se scurgeau asa de repede, melodiile erau mai frumoase, topaiam oriunde si oricand imi poftea inima. Lacrimile curgeau pe obraji atunci cand ma certam cu cea mai buna prietena sau atunci cand trebuia sa ma culc la pranz, iar eu nu voiam. Mi-e dor sa am un oracol si atunci cand trebuia sa il dau unui anumit baiat, sa imi stea inima in loc. Mi-e dor de gasca mea, de locul nostru secret, de rasetele care rasunau in tot cartierul. Mi-e dor de copiii mici, care acum sunt mari, de pufuletii care nu mai au acelasi gust, de fantana in care ma priveam mereu, de locul unde ma suiam sa vad tot satul, unde era o biserica mare, alba, iar sunetul clopotelor si linistea din gradina ma urmaresc si astazi. Mi-e dor sa imbratisez cu aceeasi libertate, sa desenez felicitari in fiecare zi si sa le daruiesc celor dragi, sa adorm repede dupa o zi lunga de alergat, sa simt pamantul moale, rece sub picioare.
Mi-e dor de fetita cu doua codite stranse sus, cu zambet stirb si ochi ca cerul de senini. Mi-e dor de ciorapii rupti, de gustul eugeniilor, de oamenii mici care acum sunt mari.
Iata, tot povestind, mi-am terminat cafeaua. Se pare ca trebuie sa inchid iar cufarul si sa ies in lumea oamenilor seriosi, in care se ascund copiii de altadata, cu doruri dupa basme si castele construite acum multi ani.

Un comentariu: