vineri, 12 ianuarie 2018

Aburi

La o ceașcă de ceai mi-am văzut
visurile înălțându-se ca aburul in bătaia razelor de soare care abia intraseră la mine in casă. Am luat o gură şi mi-am închis ochii pentru câteva minute. Mă întrebam unde mă îndrept şi ce va fi mai departe. Mă înfăşurasem in plapuma călduroasă şi mă simțeam ocrotită in micul meu paradis. Din exterior totul părea calm şi senin, mă lăsam scăldată in lumină, parcă mă topeam încet, însă nimeni nu ştia ce era in mine. Nu ştiam nici eu. Totul se derula in fața ochilor, dar parcă nu simțeam cât de mult mă afectează, amorțisem. Ignoram durerea şi nu o lăsam să îmi fure clipa aceea de linişte. In schimb, aveam întrebări şi nelămuriri. Teamă. Nu m-am dat niciodată într-un roller-coaster, însă cred că ştiu care e senzația. Te oprești sus şi nu ştii când te va arunca brusc in jos. Esti undeva într-un punct, însă nu ştii când vei fi dărâmat de acolo.
Am mai luat o gură din ceai şi am văzut că soarele iar se pitise după norii plumburii. Ce va fi mai departe? Când se va termina totul? Oare acesta îmi e finalul? Am închis iar ochii, îmi era mai bine aşa.
Întrebări, întrebări, întrebări. Nu mă lasă niciodată. Se agață ca iedera de inima mea. Începe să bată vântul. E rece, tăios şi cumva, îmi place.
In fața mea am câteva plute şi primăvara îmi place sa stau pe geam şi să mă uit seara, înainte să apuna soarele, cum bat ultimele raze de lumină in puful împrăștiat de copaci. Acum, plutele sunt goale, nu au nicio frunză şi vântul îi apleacă cum vrea. Parcă aşa suntem şi noi. Ne vedem stejari, dar la prima adiere ne plecăm la pământ, ca plutele. Credem că suntem stăpâni pe toate, dar uităm că suntem stăpâniți de altele.
Am luat ultima gură de ceai. I-am zis lui Dumnezeu că nu mai vreau cafea amară şi m-a înțeles. Aveam nevoie de puțin dulce. De puțină bucurie. De pace. De putere de a accepta neînțelesul. Întrebările şi durerile amare le-am lăsat Lui. Ce rost are să mă îngrijorez, doar nu rezolv ceva. Oricum, e greu. Parcă prea greu. Însă următorul capitol va fi plin de bucurie. Deja simt asta şi chiar Dumnezeu mă asigură.
Am privit ultimii aburi din ceşcuță şi, odată cu ei, rugăciunile mele s-au înălțat spre Cer împreună cu melodia inimii. Acum, in sfârșit, e linişte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu