joi, 25 ianuarie 2018

Scânteie

Mi-am dat seama că sunt doar o stea
căzătoare in lumea aceasta când am simțit dorul după Cer. Stelele nu stau mult pe pământ, la un moment dat li se face dor de înălțimi, de culorile inimaginabile ale universului, de lumină. Mi-am dat seama că sunt o străină pe aici, o călătoare atunci când am căzut in țărână şi am simțit un dor puternic după zbor. Eu nu sunt făcută numai pentru mers, pentru alergat, pentru târât. Sunt făcută pentru zbor. Acum sunt începătoare, dar o să mă vezi într-o zi mai sus de vârful munților. Şi ai să mă crezi într-un final.
Mi-am dat seama că sunt străină aici atunci când am plâns. In cer nu sunt lacrimi. Nici dureri. Sau suferință. Nu există gustul amărăciunii acolo. Dar nici nu poți ajunge la Cer fără să guşti fierea de jos.
Mi-am dat seama că sunt o străină atunci când inima îmi cânta şi în văi groaznice, in umbre, in întuneric. Inima mea, săraca, nu mai e demult întreagă, dar fără frânturile din ea nu aş fi compus atâtea melodii.
Eu nu sunt de aici. Chiar nu sunt. Eu trec alene, pe cărare, strângând poveşti într-un cufăr. Trec prin viață printre rânduri şi cuvinte, având un mare dor de Dumnezeu.
Nu îmi e frică de moarte. E o trecere din "neființă" in ființă. Nu o să mă auzi. O să trec ca un petic de lumină. Ca o primă scânteie de după apus. Şi după nuanțele de portocaliu urmează roşu, mov, albastru, roz, apoi alb şi mai alb, din ce in ce mai alb.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu