joi, 15 martie 2018

A fi

Dacă este ceva ce am învăţat în ultimul
timp este că a fi om este cu adevărat o artă. Nimeni nu se naşte om, ci suntem sălbatici, acoperiţi cu frunze ale vinovăţiei şi ale răutăţii, ascunzându-ne după umbre. Spunem că ne place să fim neîmblânziţi. Rebeli. Şi într-o oarecare măsură este bine să păstrăm o doză din acel wild spirit, dar sunt momente în care uităm cine suntem.
Dacă înainte credeam că ştiu ceva, dacă înainte credeam că având câteva cunoştinţe voi fi undeva mai sus decât alţii, am aflat în ultimul timp cât m-am înşelat. Am aflat că primul pas spre superficialitate este ideea de a te simţi bine acolo unde te afli acum, nedorind să mai urci alte trepte, că e "destul". Ce rost are să te faci mic în ochii tăi şi să faci câte un pas spre mai sus prin muncă şi răbdare când poţi zbura cu penele altuia, pretinzând că eşti un cineva?
Dacă înainte speram că în viitor voi schimba vieţi, pregătindu-mi din timp diferite metode prin care credeam că voi avea succes, în ultimul timp am aflat că eu nu pot face asta. Eu nu pot schimba pe nimeni, ci doar pot planta anumite valori susţinute prin fapte, iar nu prin idei. Nu rezolv nimic forţând, ci doar plantând zilnic câte o sămânţă. Dacă va rodi ceva vreodată sub ochii mei sau nu are prea puţină importanţă. Ce este cu adevărat esenţial este dacă cei din jur văd în noi acel ceva pe care îl redăm prin cuvinte.
Dacă va fi să predau ceva în viaţă nu va fi lecţia despre perfecţiune sau cum să ai 10 pe linie, călcând peste oameni şi peste orice altceva doar pentru a-ţi atinge scopul. Nu voi spune nici despre cum să ai succes peste succes în 5 paşi simpli şi nici cum să priveşti de sus dacă ai terminat cu brio tot ce ţine de educaţie. Voi preda lecţia despre cum să fii om. Voi preda despre perfecţiunea ascunsă în imperfecţiuni, despre eşecurile care duc spre noi drumuri. Voi preda îmblânzirea prin acceptarea faptului că este în regulă dacă greşim, că nu căderea ne caracterizează, ci felul în care ne-am ridicat.
Decât să ne construim ziduri prin care să arătăm că noi am fost întotdeauna sus pe munte, mai bine am dărâma totul, începând cu prima cărămidă, apoi cu următoarea şi tot aşa până ajungem să înţelegem că a fi om este o mare chemare pe care o împlineşti atunci când dărâmi din tine spre zidirea altora.
Dacă odată credeam că ştiu ceva, zâmbind puţin în sinea mea cu mândrie, în ultimul timp am aflat că de fapt nu ştiu nimic. Dacă înainte credeam că voi învăţa pe alţii prin ceea ce voi dobândi mai încolo, am aflat că deja influenţez într-un fel sau în altul prin felul în care mă predau celor din jur în prezent. Dacă înainte credeam că este suficient să schimb o viaţă, am aflat că cea mai mare realizare este de a-mi schimba propria viaţă. Dacă înainte luptam pentru perfecţiune, acum îmbrăţişez cicatricile.
A fi om este o artă pe care o înveţi încetul cu încetul. Nu trebuie grabă. Ai nenumărate zile de azi încolo prin care o poţi pune în practică mai întâi cu tine, apoi cu alţii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu