miercuri, 18 aprilie 2018

Nimic nu e în zadar


Am crezut că lacrimile sunt o povară, dar
sunt adevărate binecuvântări. Într-o lume unde fericirea personală este pusă pe primul loc, unde măstile indiferenței sunt promovate, unde setea după puterea pe care o găsim in noi însine şi care ne face să credem că suntem invincibili ne domină, lacrimile sunt perle şi comori ale unui suflet de mare preț. Şi nu arată slăbiciune, nici nu dă sentimentul nimicniciei. Lacrimile purifică inima, o vindecă de durerile simțite de-a lungul timpului, despietresc viețile şi chiar dau un nou sens acestora. Ele fac sa crească grădini pline de flori rare, flori precum cele crescute in urma răbdării, blândeții, bunătății, credinței şi, mai ales, in urma dragostei. Nu am nevoie de puterea găsită in mine pentru că am văzut cât durează. Puterea mea o găsesc şi o primesc doar de la Dumnezeu şi uneori aceasta ia forma plânsului. El nu te face un om mic, ci te ridică. Este adevărat, trebuie sa cobori in adâncul ființei tale până ajungi la sursa suferințelor, trebuie să treci din nou prin anumite amintiri sfâșietoare. Dar, plânsul te înalță, dacă înveți cum să te împaci şi cum sa treci peste tot ce a fost rău. Plânsul te face om. Te face să vezi ce contează cu adevărat in viață şi te ajută să vezi altfel culorile. Aşa că, nu-ti fie teamă de lacrimi. Nu le opri atunci când simți că apar. Doar lasă-le să curgă pe obraji, apoi in inimă. Uneori, asa apare vindecarea.
Durerea nu este în zadar. Durerea are un scop atât de măreț, dar tu te oprești la mâhnire. La partea neagră a poveştii. La persoanele care te-au rănit şi care ți-au răsturnat complet lumea. Te-ai oprit la lacrimi şi la marele "de ce eu?" La "Oare cum voi ieşi din asta?" şi "Nu cred că mai este vreo soluție."
Ti-ai concentrat ființa atât de mult pe negativism, încât ai exclus, fără să îți dai seama, puterea lui Dumnezeu care a spus sa fie lumină in beznă şi in secunda următoare, a fost. Te-ai concentrat atât de mult pe imposibil încât ai uitat că poți muta şi munții in timp ce privesti spre Cer. Ai uitat de Dumnezeu in durere. Ai uitat că El ți-ar purta zilnic povara, doar dacă I-ai preda-o.
Nu eşti singur in suferință. Şi nu ar trebui să îți spui că eşti bine, ascunzând lacrimile. In viață nu trebuie să fie totul clar şi ușor de trecut peste orice. Dumnezeu alege să îsi arate atât de frumos harul in haos, încât rămâi fără cuvinte. Si abia atunci înțelegi de ce trebuie să te doară. De ce trebuie să pleci pentru a ajunge într-un alt loc. De ce trebuie să pierzi pentru a câştiga altceva mult mai de preț. De ce trebuie să renunți pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să aduca biruința.
Durerea, cred eu, este binecuvântare. Este amară pentru o vreme, dar dulce pentru veșnicie.


Un comentariu:

  1. Exista un pas doi pe calea spirituala. Tanarul bogat a refuzat sa il faca... Este vorba de a urma un om care il cunoaste personal pe Dumnezeu pentru a ajunge si tu sa il cunosti astfel pe Dumnezeu. Este greu pentru ca Dumnezeu nu ii accepta decat pe cei care au renuntat la lume pentru El... Adica trebuie sa vinzi tot si sa imparti saracilor... :)
    Se pot mantui si din cei care nu fac acest al doilea pas, pentru ca in Impartie sunt multe nivele...

    RăspundețiȘtergere