joi, 12 aprilie 2018

Visatorii nu mor niciodata

Ai un vis căruia îi dai contur în fiecare zi. Poate doar în mintea ta sau poate în realitate. Cu fiecare zi ce trece, visul tău prinde culori. O pată astăzi, o pată mâine, un pic de haşură în altă zi. Ştergi ce nu îţi mai convine, redesenezi peste urmele  de la creion că deh, sunt momente când apăsăm prea tare şi rămând dungi sau se rupe vârful şi trebuie să o luăm de la capăt.
Sunt acele visuri care nu te lasă în pace, te pierzi stând cu ochii deschişi, simţi cum îţi tresaltă inima şi poc! Balonul roz se sparge şi te trezeşti că nu ai nimic, că nu poţi face nimic din ce ţi-ai propus. Ba nu ai banii sau oameni pe care să pui baza. Ori se trezesc cârcotaşii, ăştia nu au ce face, dar vin şi îţi pun beţe în roate, că vezi dom'ne, nu se poate să faci ce ţi-ai propus.
Hai să îţi spun ceva. Doar oamenii anormali scriu istoria. Bineînţeles, şi Hitler a fost anormal, scriind o bucată urâtă în lumea asta, alături de Mengele şi Stalin. Dar mai sunt şi oamenii anormali care au făcut binele. Oamenii ca Desmond Doss, Florence Nightingale, Corrie Ten Boom, Abraham Lincoln, Smaranda Brăescu şi alţii asemenea lor au scris bucata lor. Dar nu vreau să vorbesc despre ei acum, ci despre mine şi despre tine. No doi suntem cei anormali.
De data asta nu voi mai vorbi în parabole, ci voi spune clar. Eu am trei mari visuri, pe lângă altele, dar acestea trei sunt bine lipite de inima mea. Primul este de a avea o ceainărie, al doilea vis este de a deschide o cantină pentru oamenii străzii, iar cel de-al treilea vis este de a scrie o carte. Acum fă-mă nebună sau spune-mi că totul e imposibil. Ţi-am spus că sunt anormală. Doar că este o mică problemă. Acum, chiar e imposibil să ajung acolo sus, unde îmi doresc. Nu am nici banii necesari, nici oamenii cu care aş putea colabora, nici nimic. Acum ce îmi recomanzi să fac? Să renunţ, nu? Aşa ar fi normal, dar nu uita că noi suntem cei anormali în lumea asta. Însă lucrurile măreţe se încep de jos. De acolo de unde îţi iei şuturi. De acolo de unde poate veni unul sau altul să îţi şoptească acele cuvinte la ureche. Nu, ce nu se începe de jos, nu e măreţ. Părerea mea.
Eu nu pot atinge acele visuri acum. Poate că niciodată nu se vor împlini, ci am să mor cu dorinţe neîmplinite. Dar pot face altceva. Pot începe cu ce am. Nu am ceainăria, nu am un local unde să pot decora aşa cum îmi doresc, unde să îi fac pe oameni să se simtă în largul lor, să simtă căldură. Dar îi pot face să se simtă bine în prezenţa mea. Îi pot încălzi cu ce am în inimă, le pot face ceaiuri şi prăjituri de acasă, dăruindu-le cu un zâmbet larg pe faţă. La fel este şi cu cantina pentru cei nevoiaşi. Visul acesta a apărut acum mulţi ani, pe când aveam două codiţe strânse sus pe cap. Nu s-a rezolvat nimic până acum, nu pot face acel lucru măreţ. Însă nu îmi trebuie o cantină pentru a dărui mâncare celor care au nevoie. Pot face nişte pacheteţele în plus, pot pune nişte bani deoparte pentru o perioadă de timp şi apoi să îi folosesc pentru ei. De carte nu mai zic. Nu pot acum. Nu sunt încă pregătită. Nu e acel ceva. Nu am făcut toţi paşii necesari. Însă am început acasă cu un caiet. Apoi am creat acest blog. Paşi mici. Încetul cu încetul. Ţi-am spus, poate aceste visuri nu se vor împlini vreodată. Dar Dumnezeu mi-a dat nişte talanţi şi nu am de gând să îi îngrop doar pentru că nu am totul. Dumnezeu nu îmi va da mai mult atâta timp cât eu refuz să lucrez cu puţinul meu. Da, m-am luat multe şuturi. Şi unii au râs şi încă o fac. Alţii nu cred în mine, cine are încredere într-un copil visător.
Aşa şi la tine. ai visurile alea pe care poate doar Dumnezeu le ştie. Nu da înapoi. Nu te lua după ce nu ai, ci foloseşte ceea ce ai primit până acum. Nu te îngrijora, s-ar putea să nu vezi din primele dăţi că ai primit ceva. Mie mi-a luat ceva timp. Ceva cam mult. Ai răbdare cu tine. Clădeşte în taină. Începe. Cu vocea tremurând, cu ezitările tale, dar începe. Cu neîncredere, cu teamă, dar începe. O floare nu înfloreşte din prima. Mai întâi trebuie să prindă rădăcină. Străpungerea pământului este o altă etapă dificilă, ieşirea de la întuneric la lumină. Apoi simţi cum creşti, dar eşti expus vremii mereu schimbătoare. Azi e soare, mâine plouă, poimâine e zăpadă. Ai văzut cum e vremea în România. Toate anotimpurile într-o săptămână. După ce îţi creşte tulpina, apare şi prima frunzuliţă. Prima e mereu mai mică, nu te uita urât. Apoi, apar bobocii şi într-un final frumuseţile îşi desfac petalele. Mai timide, dar le desfac. Înţelegi traseul.
Începe cu ce ai acum. Nu poţi ajunge sus până nu păşeşti pe prima treaptă. Oamenii care au scris istoria, ăia buni, au ieşit din întuneric la lumină. Oamenii care au scris istoria au fost anormali pentru cei din jur. Oamenii care au scris istoria sunt cei care nu au renunţat după prima căzătură. Oamenii care au scris istoria nu au privit jocul de pe margine, ci au fost în mijlocul terenului.
Visătorii nu mor niciodată pentru că mereu vor fi ţinuţi minte pentru curajul lor de a schimba în bine istoria.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu