marți, 8 mai 2018

Lumea așa cum nu ai vrea să fie


Lume multă. Agitație, spectacol, strălucire.
Toată lumea era acolo unde lumina era mai orbitoare, unde te puteai expune și unde te puteai lăsa admirat și bârfit o seară întreagă. Am intrat în încăpere și erau câteva perechi de ochi asupra mea. Sinceră să fiu, nu îmi păsa. Nu mă pasionează acest sport, așa că am ales un colț mai întunecat, unde puteam da impresia că nu doream să fiu prezentă. Astfel, ceilalți nu s-ar fi apropiat de mine și nici nu aș fi fost un subiect de discuție.
Stau și privesc în gol, total detașată de jocul lor. Muzica se aude încet, calm și cumva îmi aducea aminte de ceva, dar nu știu de ce mai exact. La un moment dat îmi apar în rază niște fete care chicotesc tare în prezența unor băieți. Intră o altă fată între timp, trece pe lângă ele și le salută, radiind. Una dintre ele nu răspunde la salut, în schimb o analizează din cap până în picioare. Celelalte zâmbesc, dar prefăcut. De unde știu? Pentru că știu din ce suntem făcute, doar e aceeași plămădeală. Băieții, în schimb, o salută, o întreabă ceva, dar nu înțeleg pentru că sunt cam departe de ei și aceasta răspunde calm, zâmbind ușor. Mai stă câteva minute, apoi pleacă la un alt grup. Se sparge și celebra gașcă și observ cum acestea au masa chiar lângă mine. Ei, ăsta da lucru ciudat, pentru că unde stau eu este colțul introvertiților, iar lumea nu prea trece pe acolo și ele clar nu erau retrase. În fine. Se așază cu delicatețe la masă, aranjandu-si cu gingășie rochiile. Ai spune că sunt cele trei Grații din tabloul lui Botticelli. Asta până își deschid gura. Câte critici la adresa acelei fete, câte bârfe, câtă ipocrizie! Mai vorbeau și tare, privind în direcția ei pe sub genele la fel de false ca ele. Își verifică rujul strident, se întreabă una pe alta cât de frumoase sunt, apoi se ridică și se îndreaptă spre lumina reflectoarelor, mergând rigid, drepte și fără viață, lăsând o dâră de parfum puternic și chiote, trăind clipa.
M-am ridicat de la masă și m-am dus afară, unde aerul era mult mai plăcut. Schimb câteva vorbe cu câțiva, apoi mă îndrept încet spre o zonă mai liniștită. Stăteam și mă gândeam cum de sunt unii oameni așa. Cum pot să îți râdă în față și pe la spate să scuipe venin? De ce e atâta ipocrizie, atâta fățărnicie? Ce se câștigă din toată treaba asta? De ce trebuie să ne prefacem? Dacă tot nu agreezi pe cineva, măcar fii sincer și evită acea persoană, e mult mai sănătos decât să minți cu atâta nerușinare. Nu înțeleg privirile urâte, pline de invidie, nu înțeleg lipsa de respect. Nu înțeleg bârfa. Este o vorbă: dacă nu poți spune ceva frumos despre cineva, taci. Am mai stat pe afară și am privit în jur, la superficialitatea ce plutea nestingherită prin aer. Mi-am dat seama că astfel de persoane vor fi mereu pe lângă mine. Oameni lipsiți de caracter, de eleganță sufletească, de dragoste. Am zâmbit ușor, cu amar. Trebuia să mă întorc acolo, în lumea lor. Când am ajuns, masa mea era ocupată. L-am luat ca pe un semn că nu aveam ce căuta acolo, așa că am plecat. Deodată am simțit că pot respira din nou.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu