duminică, 27 mai 2018

Sus


Mi-am urcat muntele. Am ajuns cumva în
vârf și am pus steagul. Știam că priveliștea este frumoasă, îi auzeam pe ceilalți spunând asta, dar totuși aveam o mică îndoială. Nu credeam că voi ajunge vreodată sus. Eram un fel de Sisif. De fiecare dată când credeam că ajung la vârf, mă rostogoleam cu tot cu bolovanul meu de gânduri la baza muntelui. Și pentru o perioada mi-am spus că acea creastă nu e pentru mine. Peisajul de sus nu mi se potrivește, așa că ar trebui să mă mulțumesc cu starea mea. Vai, ce m-am înșelat! I-am ascultat pe ceilalți și m-am lăsat doborâtă de vorbele lor, crezând că asta e, voi rămâne acolo jos, în vale. Că na, merit. Sau merităm. "Așa a ales, așa pățește, își merită soarta." De câte ori nu am auzit vorbele astea. Înainte de munte, a fost deșert. Dar ce nu știau ei este că întotdeauna există o fântână în deșert. Întotdeauna.
Mi-am urcat muntele, fie că unii vor, fie că nu. În timp ce treceam peste prăpastii, erau umbrele care voiau să mă tragă înapoi jos, care nu îmi dădeau pace, care îmi spuneau să renunț, nimeni nu ajunge acolo sus, mai bine să mă opresc. Și cumva, nu știu cum, am reușit să trec și de văi.
Mi-am urcat muntele chiar și atunci când vremea nu era potrivită. Cine urcă atunci când plouă? Sau când e viscol? Ei bine, eu am reușit. Bineînțeles că am mai căzut, am rămas blocată în zăpada mult prea înaltă, bineînțeles că am plâns din cauza oboselii, din cauza epuizării, bineînțeles că voiam să renunț. Și totuși, chiar atunci când mă pregăteam să îmi închid ochii, așteptând cuminte inevitabilul, a venit primăvara și toată zăpada din inimă s-a topit. Am acceptat faptul că trebuie să mă opresc, să iau o pauză, să mă odihnesc, să aștept să treacă iarna definitiv, ca mai apoi să îmi continui drumul.
Mi-am urcat muntele. Și nu am știut că în urma mea am lăsat flori până când mi-am întors puțin privirea în urma mea. Cine ar fi crezut? Erau flori rare, flori crescute din stânci, flori crescute din greul muntelui, din dureri, din frici și din neliniște.
Mi-am urcat muntele. Așa, uneori trăgând de mine, alteori împinsă de situație, dar înapoi nu mai dădeam. Gata, ori sunt serioasă, ori nu. Și chiar atunci când eram aproape de vârf, a venit noaptea. Măi, și ce noapte. Credeam că nu mai trece vreodată. Am așteptat și am tot așteptat, dar nimic. Lumina nu apărea. Atunci am înțeles că trebuie să urc și atunci când lumina pare că întârzie să apară. Și atunci când nu mai e lumină afară, o folosim pe cea din suflet. Și uite așa, am ajuns acolo unde cerul se întâlnește cu pământul. Atunci am crezut. Și am început să plâng de bucurie. Știi de ce? Pentru că am reușit. Am ajuns la vârf. Am respirat încet, privind în jur. Nu îți pot explica ce văd, doar dacă ai trecut și tu pe aici. În rest, cuvintele sunt de prisos. În timp ce puneam steagul, au apărut și zorii. Am avut cel mai frumos răsărit din viața mea. De data asta, Soarele a răsărit din mine, luminând până departe, departe, departe. Am zâmbit în fața tuturor, de parcă o piesă importantă a luat final, așteptând să le fac cu mâna. Nu. Spectacolul abia acum începe, de data aceasta în lumină. Cortina abia acum s-a dat la o parte.
Mi-am urcat muntele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu