joi, 14 iunie 2018

Ad astra, per aspera


Prin ploaia serii mi-am spălat sufletul și inima de tot praful și de zăduful zilei. Mi-am pironit frica și am început să alerg pe stradă, îmbrățișată de parfumul florilor de tei până s-a întunecat. Atunci am ridicat ochii și am zâmbit către lună, iar cerul mi-a răspuns printr-o stea căzătoare, care, cumva, a ajuns în părul meu. Am aranjat-o mai bine după ureche, mi-ai desfăcut șuvițele prinse și am început să dansez pe melodia tunetelor. Buuuuum și vuuuuuuum și eu hahaaaaa și cerul atunci mai tare răsuna! M-am prăbușit obosită în iarba înaltă și m-am lăsat legănată de pământul viu, cald, tainic. Picăturile de ploaie îmi cădeau pe inimă și nu știu de ce, dar am început să plâng, iar rochia mea albă s-a murdărit de noroi și sânge. Am stat așa, ascunsă și acoperită de ierburi și mărăcini și am plâns și am plâns până când s-a făcut un mic pârâu în suflet, curgând peste noapte. Atunci, steaua din părul meu încă strălucea. Lumina ei împreună cu ploaia pornită de mine a format un univers plin de culori și atunci m-am uitat la noianul de deasupra mea. Încetul cu încetul m-am liniștit, dar oh! Ce se întâmplă? Au, pieptul meu! Doamne, de ce doare?
Pun mâna pe inimă și simt ceva. Să fie o rădăcină? Dar stai, ia uite, crește! Doamne, ce se întâmplă? Oprește creșterea, căci mă doare! Auzi?! Doare!
Dar nu ai spus nimic, ci a tunat ușor, iar ploaia s-a pornit din nou, însă era calmă, răcoritoare. Și atunci am pus mâna din nou. Ce sunt astea? Boboci? Frunze? Doamne, ce faci? Uite, crește ceva din mine și uite, curge sânge din inimă! Nu îți pasă că mă doare? Mă întunec!
Universul de deasupra mea se închidea. Am adormit plângând, crezând că s-a terminat cu mine. Ce mă durea...
M-am trezit de dimineață în parfum dulce și mângâiată de lumină. Ploaia se oprise, iar steaua s-a așezat înapoi pe cer. Cred că am visat... Dar stai, ce e asta? Vai, ce flori! Și ce parfum, câte culori! Ce dulci sunt, ce mari și diferite! Se pare că au avut pământ bun, dar de unde au crescut?
"Din inimă, draga mea".
Am auzit, pot să jur că am auzit asta.
"Pune mâna pe inimă".
Și am pus. Am simțit rădăcina, mi-am urcat mâna pe tulpini și mi-am lăsat degetele să simtă florile. Am început să plâng. Erau toate roșii. Mi-am rupt o floare și am mirosit-o. Parfum de Cer. Ele crescuseră din inimă în noapte.
"Acum vezi de ce te-a durut, draga mea? Vezi de ce rana a fost așa de mare? Ca să crească florile. De aceea plângeai. Creșteai și nu știai asta. Plânsul tău a pornit pârâul din suflet, iar lacrimile tale au udat pământul uscat din inimă. Inima a început să crape, să facă loc florilor și de aceea sângerai. Rănile primite, sângele curs a însemnat viață pentru flori. Și cu ele poți face buchete de Cer pentru cei prăbușiți în noapte, așa cum ai fost și tu."
Am mângâiat fiecare petală. Fiecare frunză. Cum, din mine să crească frumusețea? Da, se poate. Dumnezeu este Dumnezeul noilor șanse. El face să crească flori din răni și din locuri întunecate, din pământ uscat și din noroi. El face să răsară viața acolo unde totul părea mort. El aduce cântările de bucurie acolo unde, odinioară, erau lacrimi. El dă o haină albă în locul celei rupte. Și tot El pune stele după urechi. M-am prins că a fost mâna Lui.
M-am ridicat din iarbă și am început să îmi strig inima înflorită peste zarea unde, într-o zi, voi fi acasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu