joi, 12 iulie 2018

Mersul sufletelor

Sunt în tren, iar în același tren se află atâtea
suflete. E tăcere, o deplină liniște, însă ochii spun atâtea povești. O doamnă care stă pe partea dreapta, lângă geam, privește absentă și obosită în zare. Controlorul se mișcă încet, fără pic de viață printre vagoane, târându-și ființa până la destinație. Pare om bun. Am schimbat câteva vorbe cu doamna de lângă mine. Nu mi-a inspirat ceva. Băiatul de pe partea dreaptă are privirea obosită și zăresc ceva, ca un fel de umbră, poate îl doare ceva, poate are o rană.
Toți ne îndreptăm spre aceeași destinație, însă sufletele noastre unde sunt? Le-am uitat pe drum? În fața căror răscruci stau ele? Au întârziere? Dar de câte minute? Ani? Au trecut ani de când le așteptăm să vină înapoi la noi? Ce trist.
Sunt în tren, iar în același tren se află inimi obosite, apăsate, lovite, încercate. Se află oboseală, gânduri, întrebări. În vagonul acesta nu zăresc niciun chip relaxat. Oare dacă le-aș spune să lupte în continuare, ar zâmbi sau nici nu m-ar băga în seamă? Călători nefericiți, nu vă lăsați copleșiți de tot ce s-a întâmplat în ultimele ore, ci lăsați bagajele și poverile jos. Lăsați șeful nemulțumit, orele suplimentare neplătite, colegul acela enervant. Lăsați răul și nu intrati cu el în casă. Lăsați-l aici, în vagon. Haideți, măcar încercați, nu știți ce bine vă va fi după aceea.
Eh, ce mi-ar plăcea să fiu acum în trenul către mare. Până atunci, aștept să ajung în timp ce ziua apune, iar floarea-soarelui își pleacă liniștită petalele, adormind cu gândul la lumină, iubirea ei dintâi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu