vineri, 8 februarie 2019

Începe de aici


Când Dumnezeu îți sucește planurile,
întotdeauna o face spre binele tău, iar când Dumnezeu îți spune să faci ce trebuie acolo unde te-a așezat El, să fii mai mult decât sigur că rezultatul va fi unul măreț.
Ca oameni, avem anumite aspirații, anumite idealuri pe care le vrem îndeplinite într-o anumită perioadă de timp. Suntem diferiți și fiecare în parte are sau a avut un anumit vis sau poate chiar mai multe. Însă uneori se întâmplă ca Dumnezeu să îți schimbe drumul. Și eu am avut multe lucruri în cap și încă le mai am. De când eram micuță, am fost pasionată de plecări, de călătorii. Voiam să văd cu ochii mei, să pun și eu mâna, să aud cu urechea mea ceea ce alții afirmă. Voiam să adun multe, multe amintiri și cu cât am crescut, cu atât acest dor s-a intensificat. Nu de puține ori m-am pierdut de părinți în goana căutărilor mele, rămânând cu capul în nori și rătăcită în mintea mea de copil cu prea multe întrebări. De atunci nu s-au schimbat prea multe la mine din acest aspect. Între timp, îmi făcusem planuri, știam unde voiam să ajung, ce să fac și pe unde să îmi trasez drumul. Desenasem fiecare detaliu, știam ce culori se potrivesc pe pânza mea, aveam propriul procedeu de a mânui pensulele. Însă Dumnezeu s-a hotărât să adauge o nouă culoare în opera mea. Și nu mă așteptam la nuanța aceea. Nu puteam pleca. Nu puteam face călătoriile mult visate. De multe ori m-am întrebat de ce, spunându-I lui Dumnezeu în rugăciuni cât de mult îmi doresc. Însă nuanța aleasă de El nu s-a șters. Era tot acolo. Între timp, s-au adăugat alte culori. Priveam cum Dumnezeu conturează altceva și eu numai mă uitam și speram să își schimbe gândirea. Dar nu a făcut-o.
Și atunci m-am întrebat de ce nu pot face ceva. De ce alții au putut și eu nu. De ce unora le-a deschis ușa dorită și la mine le închisese, rând pe rând, pe toate. Am plâns. M-am enervat. Mă gândeam de ce am fost condamnată să trăiesc cu un asemenea dor în inimă și să nu pot face nimic. Însă cu timpul, am înțeles.
Am întâlnit oameni cu care trebuia să mă întâlnesc. Oameni faini, frumoși, minunați. Oameni care aveau nevoie de mine. Aveau nevoie de lumina izvorâtă de Dumnezeu. De o vorbă caldă, de o încurajare, doar de un zâmbet. Uneori mă întrebam ce caut aici, de ce sunt aici. Și am aflat că e nevoie de mine unde sunt. Cu toate că sunt momente în care îmi doresc să nu fi fost așa, privesc la cei din jur și zâmbesc.
Poate ești ca mine. Te afli în același punct. Îți pui întrebări și te gândești dacă lui Dumnezeu Îi pasă de ce ai vrea tu. Eu îți spun că da. El știe cum m-a creat pe mine. Zăpăcită, cu mintea în aer, cu un mare dor de ducă. Cu un dor de a scrie din inimile oamenilor, pentru oameni. Știe cum sunt, știe cu cine are de-a face. Și sigur zâmbește, ba chiar râde. Pentru că, în același timp, e nevoie să îmi încep povestea din acest colț, nu din altă parte. E nevoie să fac ceea ce mi-a fost dat din punctul acesta. Uneori nu îmi place. Dar știu că la final merită. Și într-o zi, voi face ce mi-am propus. Știu din ce sunt făcută. Țărână amestecată cu pulbere de soare și cer.
Așa și tu. Dumnezeu te-a pus acolo cu un scop. Ți-a închis ușa cu un motiv. Ți-a sucit planul pentru ceva mai bun. Mai profund. Privește în urmă și caută clipele în care întâlnirea cuiva cu tine a schimbat situația. Iar la final, vei vedea că viața ta pictată de Dumnezeu este cu adevărat o operă de artă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu